– Iar ai fost singur toată ziua? Jeni vorbeşte şi strânge cu repeziciune farfuriile de pe masă. Mâna ei pe şervetul imaculat care adună firimiturile e metronomul familiei. Lui Georgică, mişcarea aceasta îi aminteşte de momentul în care a fost prima dată în vizită la socri. Aveau o faţă de masă cu bujori, care mirosea a plastic abia scos din fabrică.

–  Păi are pe cine să lase? Femeia îl asculta cu mâna în aer, într-o pauză scurtă. Nepotu-său stă toată ziua la calculator, habar n-are. Cineva trebuie să se ocupe, mai se arde o priză, mai se sparge o ţeavă. Omul mi-a zis că eu trebuie să fiu de bază. Mi-a zis sau nu?

Georgică golește paharul de bere fără să respire. Cu mâna întinsă îi face semn nevestei să mai toarne din bidonul de plastic. În câteva clipe doar pereţii vasului vor mai păstra amintirea lichidului care curge grăbit.

-Ți-a zis. Doar să îşi amintească de asta şi la bani, tu stai în ploaie şi în frig şi el încasează.

– Eu stau, că ce altceva am de făcut? Nu e nici asta aşa de simplu, ce ştii tu.

– Păi nu e simplu.

Dar cuvintele ei abia dacă se mai aud în răpăitul ploii. Georgică verifică atent bidonul de lângă masă. Femeia îl urmăreşte cum calcă şovăielnic pe drumul spre dormitor şi priveşte îngrijorată stropii care pictează forme iluzorii pe geamurile bucătăriei. Un tremurat uşor o cuprinde când în monotonia ploii un tunet ameninţă să spargă geamul. Cu şervetul mototolit în mâna dreaptă îşi face trei cruci fără să scape din ochi tabloul gri, ascuns după perdeaua cu dantelă.

– Doamne sfinte, ce-o mai fi şi cu ploaia asta?

– Haideţi să spunem o dată foarte clar care sunt atribuţiile fiecărui factor de decizie, de responsabiltate.

Casa răsună de vocile care discută cu patos într-o emisiune televizată.

– Mă, dar tâmpit eşti, nu pricepi? Unde l-or fi găsit, domnule, p-ăsta? Georgică se ceartă cu unul dintre paricipanţi. Ia mai duceţi-vă dracului, nenorociţilor!

În bucătărie femeia încuviinţează în şoaptă spusele soţului ei. Potriveşte solniţa în centrul mesei, pe mușamaua decolorată şi aşază paharul în chiuvetă. Cilindrul de sticlă se clatină zgomotos, îşi găseşte echilibrul şi reuşeşte să contureze construcţia care seamănă cu un turn de apărare.

– Vă consideraţi vinovat? V-aşteptaţi să ajungeţi în postura asta?

Vocile se aud tot mai tare, tunetele de afară nu mai au nicio şansă să le acopere.

– Jenico, vino repede, c-au mai prins unul!

Femeia tresare. Priveşte turnul de farfurii, priveşte fereastra, se închină şi opreşte robinetul. Din uşa dormitorului îşi vede soţul care mârâie nemulţumit şi gesticulează cu telecomanda.

– Ce e măi, Georgică, pe cine a…

– Sssttt, taci s-aud. Ascultă!

– Acesta este acuzat că a luat mită o sută de mii de euro pentru a asigura încheierea unui contract între…

Jeni încearcă să nu piardă nimic din vorbele reporterului. Nu se poate abţine să ţâţâie din când în când, dar se opreşte când Georgică o admonestează mut, prin gesturi dure cu telecomanda. Reporterul încheie relatarea, dar Georgică trage concluzia.

– Nu l-a luat. Mare caz pentru nimic.

– Păi cum?

– Păi uite aşa. Nişte nenorociţi, ce ţi-am spus eu.

– Păi şi mita de a luat-o?

– Jenico, ăştia sunt toţi pe furat. A zis şi Cosmin ăsta, n-ai auzit?

– Păi dacă a zis ăsta, umează să-l aresteze, îţi spun eu.

– E, păi nici asta nu e simplu.

În drum spre pat, Jeni prinde între degete câteva scame colorate care stricau geometria obiectului de nedefinit desenat pe covor. Se apleacă și adună șosetele pe care soțul ei le aruncase înainte să se aşeze confortabil între așternuturi.

– Acum nu zice că iar vrei să te uiţi la emisiunea aia a ta?, se foieşte bărbatul sub pătură ca să-i facă și ei loc.

– Hai, măi Georgică, tu ai văzut ce-i face nenorocitul ăla lu’ Bianca? Şi ea pare aşa o fată de treabă.

Bărbatul  predă telecomanda soţiei ca pe un talisman care i-a purtat cândva noroc, dar care acum nu îşi mai face treaba. Obiectul dreptunghiular, cu butoane decolorate, devine în mâna ei bijuteria pe care nu o va avea niciodată, la care nici nu mai visează de câţiva ani, dar care îi luminează privirea alături de fulgerele care însoţesc din când în când conversaţia lor târzie. Jeni zâmbeşte şi aşază cutele păturii care îi învelesc bărbatul. Acesta se întoarce cu faţa la perete şi mormăie ceva de neînţeles.

– Din dragostea lor cea mare s-au născut acuzaţii şi ameninţări! Vocea comentatorului TV acoperă sforăitul bărbatului, întrerupt din când în când doar de răpăitul ploii. Pregătiţi-vă pentru dezvăluiri în premieră! Fostul ei iubit vine tocmai din Spania să facă mărturisiri halucinante…

Jeni tresare speriată. Lumina unui fulger suspendă pentru o secundă jocul umbrelor pe care personajele de pe ecran le desenau pe tavan. Într-o mişcare aproape ritmică, mâna ei dreaptă se propteşte în coastele lui Georgică şi pune o pauză în respiraţia lui zgomotoasă.

– Credeaţi că ştiţi totul despre Bianca? Pregătiţi-vă pentru dezvăluiri care vă vor lăsa mască! Jeni nu clipeşte. Stă cu mâna dreaptă deasupra inimii, în timp ce cu stânga ţine telecomanda care pare un obiect zburător pregătit de aterizare. Scârţ. Scârţ. Scârţ. Cadenţa oblonului mişcat de vânt şi lovit de ploaie concurează vocea entuziastă a comentatorului. Un troncănit o ridică pe Jeni din aşternut.

– Georgică! Georgică! Îl zgâlţâie, dar bărbatul scoate câteva sunete, fără să se mişte. Scoală-te, Georgică! Scoală-te, băiete, n-auzi, ăştia de sus iar se bat.

– Jenico, bărbatul încearcă să-şi deschidă ochii, iar te-ai uitat la filmul ăla cu iubiri şi visezi prostii? Stinge dracului televizorul şi culcă-te!

Femeia coboară din pat şi, cu gesturi dezordonate, îşi strânge halatul cu iepuraşi roz peste pijama. Cordonul e de negăsit, îl caută în buzunarul stâng şi în cel drept. Se apleacă şi îl ridică de lângă pat. Se opreşte o clipă din agitaţie şi cu mâna îşi acoperă buzele. Pe chipul ei umbrele ploii se mişcă haotic şi întâlnesc în dansul lor luminile colorate desprinse din ecranul televizorului.

–  Cel mai grav e că mi-a declarat război familiei mele…

Fără să-şi ia ochii de la ecran, îşi începe pledoaria.

– Băiatule, ascultă-mă pe mine. De dimineaţă tanti Nina de la cinci mi-a zis că Viorica se văita că Nicu a înnebunit de tot. Cică într-o seară a dat după ea cu scaunul. Noroc că n-a nimerit-o.

– Jenico, e furtună, hai să ne culcăm. Tanti Nina aude tot felul de lucruri, eu cred că are boala aia de zic ăştia de ea, alzamăr…

– Are, are, dar eu zic să te duci până la ei şi să vezi ce e.

După ghionturile nevestei, Georgică nu are de ales şi deschide ochii, dar nu se poate opri din căscat. Se ridică pe cotul stâng şi se uită la Jeni, care se fâţâie pe lângă pat.

– Băiete, vrei să ajungem la ştiri? Eu sunt sigură că Nicu a nimerit-o cu ceva.

– Te iei după toate babele nebune. Nicu e băiat bun. Mai sare el calu’ cu băutura, dar n-ar face aşa ceva…

– Uite, că mi-a crescut tensiunea. Jeni stă locului cu mâna pe piept.

– Dacă te gândeşti numai la rele. Mai bine ne culcăm la loc. Nu se mai aude nimic.

– Tu nu ştii ce se întâmplă pe lumea asta. Tu eşti cu treburile tale, aşa ai fost de când te ştiu. Tu ai auzit că pe o femeie a tăiat-o nenorocitul de bărbatu-său şi a aruncat-o?

– Asta de unde ai mai auzit-o? Tot tanti Nina ţi-a povestit-o?

– Râzi tu, Georgică, dar nu e de râs. Pe asta nu o ştiu de la tanti Nina, pe asta o ştiu de la ştiri. Trebuie să mergem să vedem ce s-a întâmplat, sigur s-a întâmplat ceva. Jeni îşi strânge cu hotărâre cordonul de la halat. Dacă nu te duci, eu sun la număr.

– Ce număr, femeie? Stai să vedem despre ce e vorba, nu sunăm pentru orice la poliţie. Iar vine Nea Pandelică şi nu mai pleacă până dimineaţă. Vezi-ţi de treabă. Tu auzi, unde te duci?

Georgică se aşezase pe marginea patului, cu tălpile goale atârnate deasupra covorului. Deşi îşi lungise gâtul s-o vadă pe Jeni care plecase spre holul de la intrare, nu se hotăra să o urmeze.

– Stai liniştit, nu mai sun la Pandele, nu rezolvă niciodată nimic. Eu nu vreau să avem probleme în cartier. Eu am încredere în Tanti Nina, chiar dacă mai uită.

Georgică stătea nemişcat şi încearca să o privească prin semiîntunerinc pe soţia sa care vorbea fără oprire. Se mai scarpina în creştetul capului din când în când şi îşi muşca buza de jos.

– De data asta sun direct la presă.

– Unde?

– La presă, Georgică. La emisiunea aia unde zicea de femeia tăiată.

Bărbatul se uită spre ecranul televizorului unde o tânără prezentată de vocea triumfală a comentatorului îşi strica machiajul emoţionată de propriile experienţe dramatice.

– S-au sorbit din priviri la petrecerea de săptămâna trecută, dar ieri în club au fost mai reci decât două cuburi de gheaţă…

Se aplecă să îşi caute şosetele pe care le aruncase lângă pat. În spatele lui o auzi pe Jeni cum declară mândră:

– Au lăsat la emisunea aia un număr de telefon, dacă vrei să te implici. Nu pot să nu mă implic. Şi hotărârea ei era sublinată de gestul cu care îi arunca lui Georgică şosetele din colţul opus al camerei. Cine ştie dacă Nicu n-a tăiat-o pe Viorica?

– Ei, asta e prea de tot. Să dea cu scaunul după ea, hai, mai pot să cred, dar n-ar tăia-o. Şi oricum nu cred că ar interesa pe cineva să-l dea la televizor pe Nicu. Aşa că vezi-ţi de treabă cu numărul ăla.

Jeni stă cu mâinile în sân şi îşi priveşte în tăcere soţul cum îşi pune şosetele. Ritmul vocii tremurânde de dincolo de ecran e rupt din când în când de zgâlţâiala tot mai domoală a oblonului.

– Georgică, ziceau să sunăm la număr dacă suntem martorii unei ştiri. Păi?

– Păi ce? Bărbatul se ridicase de pe marginea patului şi, fără tragere de inimă, se apropia de soţia lui.

– Păi suntem.

Vorbele femeii se auzeau clar, într-un moment neaşteptat de linişte. Doar melodia de la televizor însoţea această concluzie care nu suporta îndoială. Un zgomot scurt, dar puternic taie această armonie aparentă.

– Doamne fereşte, Georgică, eu sun.

Cei doi stau îmbrăţişaţi în mijlocul camerei, speriaţi de noua trosnitură. Zgomotul era comparabil ca intensitate cu tunetul de mai devreme, dar venea de undeva din apropiere. În dormitorul ei slab luminat, Jeni îl vedea pe Nicu cu ochii măriţi de furie, roşu la faţă şi cu rânjetul lui despre care nu ştiai niciodată dacă e prietenos sau ameninţător. Stătea în faţa mesei din bucătăria unde ea şi Tanti Nina o vizitaseră de atâtea ori pe Viorica. Cu un cuţit, Nicu o făcea pe Viorica bucăţi şi îndesa într-o plasă de supermarket ba un deget, ba un antebraţ, ba capul care avea ochii scoşi.

– Linişteşte-te, femeie, că nu vreau să ajung cu tine la spital.

– Georgică, el e,  Nicu.

Jeni tremura, dar reuşise să se desprindă de soţul ei. Acesta înainta fără să ştie prea bine ce ar trebui să facă. De pe scara blocului se auzeau câteva voci. Poate că ar fi fost mai bine să îl cheme pe Nea Pandele, chiar dacă însemna să sacrifice o sticlă de vin. Nea Pandele avea toate pârghiile legale să facă ordine. În faţa uşii deschise pe jumătate, în spatele lui Georgică, Jeni încerca să înţeleagă de ce Viorica nu ţipase. Poate că Nicu o sedase, deşi o auzise mai devreme că ţipa la puştiul de la etajul doi. Fără să reuşească să dea răspuns acestei întrebări, Jeni înainta pe holul blocului. Nu mai putea să îşi desprindă mâna de pe cămaşa soţului ei. Peste umărul lui Georgică putea acum să îl vadă pe Nicu îmbrăcat în pajama, cum  bâjbâie după întrerupător.

– Vecine, s-a rupt burlanul din spate.

– Ia uite, domnule, ce prăpăd de furtună! Am crezut că e cutremur. Georgică şi Nicu se priveau cu ochii mijiţi, deranjaţi de lumina puternică.

– Mie îmi spui, Nea Georgică? Ne-am speriat şi eu şi nevasta.

– Bine că nu e ceva mai grav, asta se poate repara. Din capătul holului, Jeni încerca să îşi recapete vocea obişnuită.

-Ei, păi nici asta nu e simplu.

(Alina Avramescu)