[insert lame 90’s band here]“.

Urma o întreagă povestire imaginară în care puneam cap la cap alte povești pe care le rețineam din reviste gen Bravo sau Popcorn și pe care le înnodam mental cu felul în care se desfășura emisiunea. După ore, mă opream în magazinele care vindeau televizoare color, Nei, Sharp, Goldstar, și care erau lăsate să meargă fie pe MTV, fie pe Eurosport, fie pe Cartoon Network.

Eram un puști de vreo 11, 12 ani, cu ghiozdanul în spate, care se holba de unul singur în fața unui perete mare de televizoare.

Asta era cu ceva timp înainte să apară Atomic Tv, cand deja începuserăm să vandalizăm tablele de scris și ultimele pagini ale caietelor cu „tv klumea” sau „Atari Teenage Riot” – cea mai tare formație după Prodigy, frate.

Nu era numai Tele Cablu.  Erau și TV Satelit și Pro TV Magazin (îmi aduc aminte și acum primul număr, cu Macaulay Culkin pe copertă) și poate și altele pe care nu mi le aduc aminte acum, dar cred că cele mai fermecătoare erau primele două, care aveau și un aer de dubioșenie mai underground (cu toate că nu erau). Pro TV Magazinul știai că e făcut de Pro TV, era totul corect, erau și vedete, în schimb Tele Cablu și TV Satelit aveau chiar și reclame la 89…89…, în care puteai să vezi sâni: primele oltence fierbinți.

Plus o grămadă de alte posturi de care nu auzisem și ale căror logo-uri mă fascinau. N-am avut niciodată antenă parabolică, dar mă uitam la cele de pe blocurile vecine și-mi imaginam cum transmiteau ele posturile alea străine și cât de fericită trebuie să fi fost persoana care, cu TV Satelit în mâna stângă și telecomanda în mâna dreaptă, schimba (nu știam atunci ce înseamna „a zapa”) de pe ARD, pe ZDF, pe SAT 1 și multe altele din cine știe câte și ce țări, că am enumerat aici numai posturi nemțești, poate din nostalgie pentru Pro 7, cu șaptele ăla umflat ca o burtă de amator de hamburgeri:

Gute Unterhaltung.

Eu aveam, în schimb, în vremea aia, o chestie care se chema „antenă colectivă” și care îmi permitea să văd vreo cinci posturi românești, exact atâtea butoane câte avea televizorul „Diamant”, pe care l-am schimbat de-abia în momentul când am putut să cumpărăm un televizor Nei, în rate.

Așa vedeam Pro TV-ul, care a explodat pur și simplu ca o bombă, și tot așa văzusem și Canal 31, postul înlocuit de Pro TV, cu purici și cu bruiaje, un soi de muzică noise pe imagini cu Andreea Esca și Dosarele X.

O dată cu Dosarele X începusem să citesc și „Revista Fenomenelor Paranormale” și „Dracula”, le citeam în metrou, după ore, noaptea înainte de culcare (ce Edgar Allan Poe, ce Lovecraft), motiv pentru care mă și tripasem destul de tare: erau niște povești despre vampirii energetici și, cum stăteam în metrou, întorcându-mă de la școală, mă uitam la ceilalți pasageri, încercând să-i depistez pe nemernici: hmm, oare ăsta o fi un vampir energetic? Ba nu, cel de lângă, ia uite cum se uită. Îi fură energia ăluia de-acolo, poate c-ar trebui să-l avertizez, să arunc cu ceva să-i distrag atenția. Ah, si-a dat seama că mi-am dat seama, nuuu, are să-mi sugă toată energia acuma.

Așa ieșeam eu de la metrou, și ieșitul ăsta de la metrou era, poate, cu ani înainte de treaba cu Dosarele X, de-a dreptul ritualic: tarabe întregi cu ziare și tarabe întregi cu casete pe lângă care treceai ca printr-un tărâm magic.

În primii ani de după Revoluție se cumpărau casete și ziare la greu.

Treceam pe lângă caseta aia cu 2 Unlimited, în curentul ăla care se face la ieșirile de la metrou, răcoros și jilav vara, doborâtor pur și simplu iarna, până când în sfârsit mi-o cumpăram, o puneam în walkman-ul meu „Stereo” când ajungeam acasă și apoi luam ziarele la citit, fie cele pe care le cumpăra taica-miu, fie cele pe care le cumpăram eu.

Era România liberă, pe care de-abia puteam să-l întind cu o lungime de brațe și în care aș fi putut cu ușurință să mă înfășor.

Era Jurnalul Național, mic, și pe care-l citea întotdeauna Moș Anghel, un monarhist convins care-l citea pe Eminescu, în garsoniera lui tot timpul îmbâcsită de fum gros, să-l tai cu cuțitul.

Adevărul, care era al FSN-ului. Ca și Libertatea. Ce ciudat. Ca și Dimineața.

Când și-a schimbat formatul Libertatea, când cred că începuseră să și-o ardă tabloid, deși logo-ul era în continuare cu albastru, s-au schimbat în București și autobuzele. Nu mai erau cele Dac, iar cele Ikarus mergeau încă pe rutele 311 și 133.

Eu mergeam cu 335, nu-mi mai aduc aminte ce marcă erau mașinile, însă ce era fabulos era că mașinile astea aveau muzică. Adică, aveau boxe și casetofon de mașină. Unele erau chiar „Blaupunkt”.  Unele boxe se mai și furau, era și ușor, erau prinse în piulițe acolo, deasupra ușilor. Dar, pe lângă asta, puteai să călătorești lângă șofer. Mic cum eram, mă strecuram pe sub bara care-l separa de restul autobuzului, abia apoi ceream voie să stau, era cald, mai ales iarna, era muzică și mașina mergea lin, lin, lin.

Era o plăcere să merg să depun talonul pe care îl tăiam din „Libertatea” ca să particip la tragerea la sorți zilnică pentru 100.000 de lei.

Apoi, mai erau „22”, „Expres”,  „Zig-zag”, „Evenimentul Zilei” – care și el a fost hit. La un moment dat aveau și ediție de după-amiaza. Bulina albastră.

Tineretul Liber, pe care, nu știu de ce, îl asociez cu blugii. Tinerama. Un prieten. Poate singurul.

Mirosul de pâine proaspătă, pâinea învelită în ziar, ziarul proaspăt scos de sub tipar. Uneori, puteai lua și ziarul cald, dimineața. Ziarul cald, pâinea caldă. Zdrăngănit de monede în buzunar. Monede la metrou, monede pe tarabă.

Infractorul. Infractoarea. VIP. Atac. Urzica. OK Madam. Sex 2000. Bordel. Playboy era burghezie.

Și apoi, mai era și radioul. Aveam un radio mic, de bucătărie, pe care scria „Gloria” și care prindea numai posturi „lame”,  gen Radio România Actualități, sau Antena Satelor, whtvr, dar pe care reușisem să găsesc niște posturi care dădeau muzică „nouă”, cum ar fi „Radio Z”. Sau Uniplus. Care dădeau muzică destul de ciudată, mi se părea mie. Și celelalte, care emiteau în FM și pe care le-am prins mai târziu, dar pe care le ascultam în autobuz: Radio Delta, cu logo-ul ăla fabulos. 93.1 FM. Radio Contact și toate celelalte.

Ascultam top-urile, le înregistram și dup-aia împrumutam casetele (RAKS, TDK) prin cartier. Sau le puneam la bairame, mă rog, zilele alea de naștere, de la 4 la 8 seara, sau la banchete, când se trăgeau pupitrele într-o parte, lipite de perete, și clasa devenea un i-mobil ring de dans.

Și toate astea până când, într-o zi, am intrat într-o sală de jocuri. Să fi fost Quake, să fi fost Need for Speed?

(Răzvan Alistar)