Înainta odată cu masa aceea amorfă care părea că posedă o conştiinţă colectivă. Păşea odată cu ei, atent şi în acelaşi timp fascinat de uşurinţa cu care mergeau. Tropăitul paşilor lor reverbera ca un puls accelerat.

Îi privea, îi urmărea cu o fascinaţie nebună, frenetică, din mersul lui mult mai alert ca să poată ţine pasul cu ei. Ca să poată evita obstacolele care la ei păreau a fi complet absente.

Era o arşiţă incredibilă, maşini clocotinde în trafic, forfota orei de vârf încununată cu un soare arzător chiar şi când stătea să apună. Pentru el, lumea era distorsionată ca o caricatură neinteligibilă.

Chiar şi după toţi acei ani, încă se căuta cu disperare în mulţime, în ultimul loc în care s-a pierdut. Toţi au râs de el când s-a întors disperat acasă, cu toţi acei ani în urmă, cu vocea tremurându-i precum mâinile:

– M-am uitat, fu tot ce a putut să îngaime.

Şi ei au râs. Au râs şi l-au tachinat, dar în ochii lor se citea frica. Frica de a nu păţi același lucru. Groaza că povestea aceea de adormit copiii prinsese o viaţă monstruoasă după ce s-a hrănit cu frica lor.

Se împiedică, piciorul lui lovindu-se de o oglindire incompletă, o crăpătură învolburată ce se unduia odată cu valurile de căldură care ieşeau din asfalt.

Se întreba dacă el avea să fie cel care în final va aduce sfârşitul lumii lui. Trecuseră câteva amărâte de secole, câteva sute de ani în care civilizatia lor în sfârşit începea să înflorească. Oglindirile incomplete deveneau din ce în ce mai rare, spaţiile acaparate cu un număr de suprafeţe viabile care nu stagnau niciodată. Era o epocă de mercur care părea că i se va furişa pe nesimţite printre degete.

Valul de oameni se risipi ca un lac pe cale să sece pe străzi lăturalnice pe care el nu se sinchisea să le bată. Rămase ţintuit în loc la capătul străzii, oftând şi înjurând în gând. Se spărsese geamul de la clădire, iar un înlocuitor nu fusese adus încă. Drumul lui se oprea acolo.

Se uită peste stradă, peste mașinile care încă erau blocate în traficul acela infernal, şi îşi privi reflexia în vitrina magazinului de vizavi, cum se ondula după aerul fierbinte. De unde era el, în reflexie arăta de parcă era singurul om de pe trotuarul încins, de parcă nu era el însuşi decât o reflecţie. De parcă toţi ceilalţi erau captivi într-un univers oglindit din care el se eliberase.

(Alexandra Ivan)