În oglindă par a fi eu. Nu cu totul. Lipsește ceva. Încerc să îmi mișc fața și nu pot. Mă privesc ca pe-o piatră. E înfățișarea mea, mă încearcă tot felul de sentimente și aștept o tresărire, dar pomeții mă trădează și rămân în loc, sprâncenele, buzele – la fel, ca un pluton care nu răspunde exploziilor, ci numai comandantului lui. Înăuntru mă tulbur și tot mai multe pulsiuni ale inimii caută o ieșire. Mă trezesc.

Îi povestesc visul.

Nimic nefiresc pentru ea, iar asta o întristează și parcă e chinuită că ghicește atât de ușor neliniștile celuilalt și atenția neîmpărtășită.

Plecăm spre Comana, ca un cuplu morbid. Citesc Zenobia. Ea lasă și pentru mine 5 lei șoferului. Sper totuși că asta nu a făcut-o să se considere un fel de doamna mea educatoare, într-o excursie cu un copil, față de care se simțea și mamă, martoră a unui incest în virtutea și în dauna dragostei. O dilemă: simți toate trăirile astea într-un moment? Cred că mai bine așa decât pe rând. Doar ca poet poți să trăiești, să fulgeri tot ce ai și să ușurezi norii. Norii au mult de umblat și de udat și să nu trăsnești pe unul din palatul tău de râuri e păcat. Bam, una-n cap, unui tâmpit pe câmp și mergi mai departe!

Ajungem la casa lui Naum. Se bat clopotele scumpe și armonios turnate ale mănăstirii. Nu găsești niciun remediu într-o călătorie, decât pe cont propriu, dar nu asta caut cu ea. Am vrut să vedem lumea, să știm că iarba crește. Numai că era iarnă. Pe deasupra, n-am văzut fulgere iarna vreodată.

Treburile erau futute între noi (începusem să simt arsuri în stomac la fiecare grijă sau revoltă). Dar nu, nu caut nicio vină ei. Devenisem cu timpul impotent. Cu totul. În prezența ei mă trântea somnul. Dacă un pat era aproape, ne lungea relația. Și așa am ajuns un fericit cuplu ca Selena și Endymion. Ea iubea și eu dormeam. Ne vizitam, ne culcam, ne trezeam într-un cerc desenat strâmb de cineva, de vreun nepriceput de tehnician proiectant care și-a pierdut locul de muncă odată cu lansarea Photoshop. Într-o zi m-am trezit. Mă întind în pat ca să dorm, dar plâng, de parcă sunt bătut. Și ne separăm.

De partea cealalată a oglinzii, am rămas la fel. Aceeași încordare, bine conservată în sticla ei.

O văd. Mă vede și ea. La a treia revedere, ne cuprindem și rămânem împreună.

Două firi radioactive. Întâlnirea asta ne-a dat prilejul să izbucnim ca doi sori în același sistem solar. Deci un sistem bisolar. Am văzut filme SF cu așa ceva, unde lucrurile o iau razna din lipsă de imaginație, sau din fascinație. Ceea ce a guvernat relația noastră pe jumătate. Nu știm cum să ne arătăm pe cer, care parte a planetei noastre să o stăpânim cu razele. Care să fie primul. Târziu mi-am dat seama că planeta e rotundă.

Când discutăm, o facem cu ce e mai solar în noi, fără ca unul să îl vadă pe celălalt. Întunericul cu restul stelelor le-am băgat sub preș. Ceva tipic de când ne-am cunoscut: mereu fără să apuce vreunul să îl lase pe celălalt să termine vorba. Sub preș încă mai era loc de-un munte. Așa că renunț primul, îmi trag o eclipsă la gură, ca să fac loc. Și aștept. Nu se mai întâmplă nimic. Cad în somn din nou, dar acum nu mă mai vizitează nimeni. Neamurile planetei s-au plictisit de atâta confuzie și lumină difuză și prea multe umbre fără să fie niciodată noapte. Ea era sus pe cer, bine-mersi,iar popoarele, pe cealaltă parte, unde eu tăceam cuminte sub eclipsa mea, aprind becul din nou, se distrează în discoteci ca și cum ar fi ultima noapte, liliecii se împerechează, vânturile înclină în răcoarea nopții în alte direcții și așa apar și specii și temperamente noi.

A trebuit să caut înăutrul soarelui, unde bezna domnea ca în mintea mea. Merg orbecâind, și nu aud și nu văd nimic. Simt doar miezul meu, învelit în râuri de căldură mută. Mi-e frig, tremur, îmi clănțăne dinții, chiar dacă ceea ce știu mă face să cred altceva.

Tot ce am pus sub pecetea răbdării s-a transformat în spasme faciale. Îmi clănțăne dinții și o ascund. Simt din nou simptomele din oglindă. Ne separăm.

(Cosmin Dumbravă)