— La muncă m‑am împrietenit repede cu toți. Eram tânără și trăiam totul din plin. Fiecare zi îmi aducea ceva nou. Poate așa am reușit să mă adaptez acolo. Acum când îmi amintesc de perioada aceea, îmi dau seama că doar atunci, la 20 de ani, poți face astfel de alegeri. Munceam mult, în jur de 14 ore pe zi. Nu mă plângeam, îmi plăcea ce fac. Am fost îndrăgită repede de către manager și respectată de ceilalți angajați. Unii m‑au invidiat, o știu. Dar am trecut râzând peste răutăți. Preferam să‑mi canalizez gândurile spre lucrurile pozitive.

— Ce făceai la salon? am întrebat‑o.

— La început, pentru că eram kōhai, măturam părul de pe jos, spălam prosoape, curățam toalete. După câteva astfel de luni, mi‑au încredințat un fotoliu de spălat pe cap. Am stat cu mâinile în apă și șampon scump zile în șir. Am ajuns să nu mai recunosc mirosul acela fin de migdale și vanilie. Să nu mai simt dacă apa este rece sau fierbinte. Primeam fiecare client cu zâmbetul de buze. Îl îndemnam să se întindă. Atunci am deprins să întrețin cele mai firești conversații în cuvinte puține. De fapt, majoritatea erau niște oameni triști, dornici de puțină atenție, mai ales din partea unei fete tinere. Zâmbeau chiar și cei mai inhibați. Curând, managerul m‑a ales să‑i fiu asistentă. Am primit atunci o geantă mică din piele în care îmi țineam tot felul de obiecte. Agrafe, piepteni, perii, bigudiuri. Stăteam în spatele lui și încercam să‑i ușurez munca cum mă pricepeam mai bine. La început, de emoție, îmi scăpau din mână toate obiectele. El doar întindea mâna spre mine și‑mi cerea ceva, fără să se oprească din vorbit în timpul acesta cu doamnele și zâmbind cuceritor în oglindă. Adesea îl priveam pe furiș prin aceeași oglindă și rămâneam fermecată de îndemânarea lui de a tunde. Curgea viață prin degetele lui direct în foarfece. Am visat multă vreme să dobândesc măcar jumătate din talentul lui.

— Sunt convinsă că erai foarte talentată. Adică ești foarte talentată, m‑am corectat.

— La vremea aia nu știam ce vorbesc, a spus ea cu un zâmbet ironic. S‑a oprit brusc din povestit. În jurul nostru s‑a așternut liniștea. Barul părea pustiu. N‑aș fi crezut că trecuse atât de mult timp de când eram acolo. Adevărul este că povestea tărăgănat, de parcă își dezmierda fiecare cuvânt. Chelnerii debarasau deja mesele, așa cum Ayana își limpezea gândurile.

— Te‑am plictisit, nu‑i așa?

— Nu, deloc.

— Ți‑am aruncat în față toată povestea asta fără să te las să spui nimic.

— Stai liniștită, te asigur că…

— E târziu, m‑a întrerupt.  Mai bei ceva?

— Nu, o să termin ce am în pahar și mergem, dacă vrei.

— Hai să mergem, uneori doar amintirea acelor vremuri mă obosește teribil.

Străbătând străzile pustii, aerul rece îmi ardea nările, iar o pânză lăptoasă se scurgea pe case. Am ajuns acasă buimacă și, înainte să adorm, mi‑am dat seama că și eu trăiam o experiență similară. Lăsasem România în urmă pentru că mă sufoca prezentul, iar trecutul nu mă lăsa să trăiesc. Mai târziu m‑am îndrăgostit și m‑am rupt de tot. De familie, de prieteni, de tot ce îmi era mai drag. Pentru că atunci eram convinsă că totul este pângărit până în adâncul sufletului. Am crezut că plecând la mii de kilometri depărtare o să pot șterge totul cu buretele. Am invitat‑o la cafea o săptămână mai târziu. Era curios cum prietenia noastră se înnoda doar în aceste kissaten‑uri. În cele câteva zeci de minute petrecute împreună.

(Fragment din „Întoarcerea”, publicată în volumul colectiv „Scrisori din Cipangu. Povestiri japoneze de autori români”, editura Trei, București, 2016)

(Sabina Yamamoto)