Încercam să evit să-mi văd chipul. Mai simţeam, doar, din pozele pe care mi le făceau unii sau din reflexiile vitrinelor, cum mă priveau ochi plini de ură şi colţurile gurii strânse-n grimasă de furie.

Riduri adânci de om scufundat în scârbă şi dispreţ. Mă visam plin de praf, uscat şi acru. Nu mai ştiam cum arăt, îmi spuneau ei, ea. Şi-i credeam. Eram urât şi acru. Aşa ziceau.

Astăzi mă uit în ochii tăi şi-mi văd riduri fine în coada ochilor, de om care zâmbeşte mult. Nu sunt uscat, de fapt am pielea fină şi ştiu că mă alinţi dar mă şi simt un pic mai dulce. O să dau în narcisism. Cu tine.

.
(Ionică Doimetri)