– Gata, frate, acum sunt gata! Bine că te-am prins, nu știu cu cine mă duceam și nu mai am nimic pe raft. Mă uit de două zile la avocado ăsta și la broccoli cum se strică aici, nu le ia nimeni. Doar că eu nu vreau scandal în casă. De când se uită nevastă-mea la toate porcăriile de emisiuni, i-a intrat în cap că trebuie să mâncăm sănătos.

Titi trânti telefonul mobil pe scaunul de la intrarea în dugheană. Continuă să îndese în punga de plastic legumele veștede. Mormăi ceva și îndepărtă o frunză uscată de pe vârful pantofului.

–  Bă Chelule, vezi că mă duc la en gros. Ai grijă ce faci p-aci, să n-aud scandal.

– Păi cum, șefu’, nu fac eu ordine…

– Bă, atenție, nu vreau să aud ceva. Stai în față, că și-așa nu mai ai ce vinde, poate mai vrea careva țigări sau o bere.

Chelu își întinse brațele ca un urangutan care se pregătește să exploreze pădurea. Se uită în oglinda retrovizoare de la mașina parcată în față și își rânji mulțumit. Gol pe stradă, spre spălătoria auto, gol spre școală.

Scuipă  în palma dreaptă, apoi în stânga şi îşi aşeză bretonul dat pe spate. Faţa trebuie să fie liberă, să se vadă ochii, să inspire încredere cumpărătorului. Aşa zice doamna Cerasela, o doamnă adevărată și o drăguță. Chelule, spune-mi pe nume. Dar Chelu nu putea, îi respecta prea mult pe toți cei din familia lui Titi. Când l-au angajat la magazin, doamna Cerasela şi Titi i-au explicat că e foarte important cum se prezintă. Aveau un cnohau din Spania, vorbiseră și la ziarul local despre asta. Îşi umezi cu vârful limbii degetele arătătoare şi îşi netezi sprâncele, orientându-le spre exteriorul feţei. Doamna Cerasela îi zisese să-l penseze odată, dar, cu tot respectul, parcă nu era pregătit pentru aşa ceva. Oglinda ta e şi a societăţii. Mormăi în timp ce încerca să potolească un fir rebel din sprânceana dreaptă. Sau cum era? Oglinda societăţii e şi oglinda ta.  După ce aruncă o flegmă pe asfaltul crăpat, improviză câteva variante de rânjet serviabil. Suflă deasupra  retrovizoarei şi râcâi cu unghia de la degetul mic un căcat de muscă pe care nu-l văzuse de dimineaţă.

– Hai, bă Chelule, că ești frumos. Dă și mie una d-aia la litru. Repede, că special am plecat mai devreme de la lucru azi.

Ăsta micu al lui Scamă dăduse de gustul băuturii prea devreme. Dar dacă iese profit, e bine. Doar așa își permite Titi să aibă bodyguard. Și Chelul e cel mai bun, indiscutabil. Tot cartierul îi știe lovitura. Mai ales dacă intră într-o criză de-a lui. Îi dădu lui Scamă berea și își încordă mândru bicepșii, doar așa, de control. Venea Iasmina din josul străzii. E singură? Iar îl apucă transpirația. O fi iar cu vreun ciupalac?

– Eu ziceam că o să plouă, dar până la urmă nu cred. Îl auzi pe necunoscut vorbindu-i fetei.

– Cred că la Londra plouă toată ziua, chicoti Iasmina. Bărbatul care o însoțea era îmbrăcat în alb din cap până în picioare. Chelul strânse pumnii. Prințișoara e ca o felină. Poartă fustiță de lambada legată cu un lănțișor, care îi atinge genunchiul drept la fiecare pas. Buclele stau țepene, precis de la fixativul pe care l-a cumpărat alaltăieri. Toartele din urechile mici se ivesc din când în când din părul negru, când dă din cap.

– Strada asta îmi amintește de ulița unde stau bunicii mei…

– Bă, cine te crezi tu, eu pe toți fraierii îi dau gata, că am palma cât lopata!

– Ce faci, măi Chelule? Ți-am spus de atâtea ori să nu te mai bagi. Bogdan, ești bine?  Iasmina încercă să îl ajute, dar bărbatul se ținea de cap cu mâinile și urla.   Pe cămașa albă curgea un firicel de sânge din urechea sfâșiată.

– Prințișoara mea, păi tu nu vezi că ăsta e un tâmpit? Eu trebuie să te apăr. Bă, te sparg, ce cauți pe strada mea?

– Nu, Chelule, tu ești un tâmpit. Nu trebuie să mă aperi de nimic, nu mai avem cinci ani. Bogdan e un prieten. Și mă cheamă Iasmina, ți-am zis, nu sunt nicio Prințișoară.

Bărbatul se ridică cu greu, urlând. Nimerise în cădere cu piciorul în punga cu legume uscate pe care Chelul uitase să o arunce. Tot trotuarul era plin de broccoli veșted și de avocado mucegăit. Fata scoase din poșetă un pansament și îl puse peste urechea partenerului ei de plimbare. Îl trase din fața dughenei, încercând să îl liniștească. Peste umăr îl privi pe bodyguard cum adună mizeria de pe trotuar. Chelul mormăi nemulțumit și ridică dintre morcovii împrăștiați un ziar făcut sul.

O-mul este o-glin-dă… şopti, descifrând cuvintele subliniate cu roșu. Da, bă. Așeză ziarul la soare să se usuce și continuă să strângă legumele din fața magazinului.

– E ultima dată, Chelule, când mai faci asta, ultima dată, ai înțeles? O auzi pe Iasmina strigând din josul străzii.

(Alina Avramescu)