Credit foto: Valeriu Cătălineanu

„Nu știu încotro mă duc, dar știu că nu mai putem merge împreună pe drumul ăsta”, i-a zis neașteptat, pe final de vară, omul-kriptonită pe când ea credea că e doar băiatul ei cu ochi verzi-albaștri, în care-și văzuse odată tot restul vieții.

Explicații, justificări? A cerut. N-a primit. Rugăminți? N-a fost nevoie. Felul în care s-au spus lucrurile, implacabil și absolut, i-au arătat că ar fi fost inutile. Îl iubea oricum prea mult ca să-l roage să mai rămână. L-a lăsat să plece, iar el s-a dus exact așa cum intrase în viața ei: impetuos și definitiv. Numai ochii lui, de-un verde-albastru ireal, nu mai erau limpezi ca atunci. Pesemne că putrezise ceva în privirea lui. Ceva ce ea n-o să afle probabil niciodată. Mai sec decât un vin roșu bun – așa au îngropat ultimii șapte ani și, odată cu ei, o altă viață, care n-a mai apucat să se traiască. S-o mai zbate și acum în vreo realitate paralelă.

E posibil ca Ea, așa cum a fost, să fi murit atunci. Istoria nu știe să zică încă. Unele lucruri trebuie și poate că e mai bine să rămână neînțelese. Omul-kriptonită i-a strâns lucrurile din casa lor, în pungi imense în care pui gunoiul, și a chemat-o să și le ia. Viața ei și iubirea care a fost au încăput, întregi, în șase saci de pubelă. Șase – atât era tot ce avea ea.

A început să caute, ca posedată, o casă. O casă în care să încapă șase pungi de gunoi. Și o iubire îngropată de vie – tot un fel de gunoi și aia, nu mai folosea nimănui, oricum.

A găsit o garsonieră surprinzător de luminoasă într-o vilă obscură de pe o stradă pe care nu mai trecuse niciodată. Era miercuri, soare și ea avea, din nou, o casă, după ce aproape o săptămână trăise în casele și, prin asta, în viețile altora. Oameni ca ea. Oameni ca el. Oameni ca ei. Numai că fericiți împreună.

În garsoniera asta erau patru scaune la o masă, un pat cât două, ceva dulapuri și o singură oglindă, deasupra chiuvetei de la baie.

Primele nopți singură acolo se lungeau ca un șarpe lipicios, devenind aproape nesfârșite. Le trăia, de la răsărit spre nicăieri, ghemuită ba în amintiri râncede, ba în fericiri odată înspăimântător de frumoase, ba în gânduri rătăcite, pendulând între un trecut aproape ireal și un viitor improbabil. Se trezea din reprize scurte de somn bolnăvicios, aproape delirant, într-o casă pe care nu o știa și într-o viața care-i devenise brusc chiar și mai străină decât locul ăla, pe care nu-l văzuse niciodată, dar pe care ar fi trebuit să-l numească acasă.

De fiecare dată fugea la oglindă să se vadă, să afle dacă încă există. Cine sunt, se întreba, aproape înnebunită, cât mai sunt din ce am fost? Ce caut aici? Exist? Exist? EXIST?! Și plângea. Mai hohotit, mai apăsat, mai îndurerat, în funcție de cât de crudă i să părea pe moment constatarea că, da, continuă să existe. (Se mințise multă vreme că n-ar putea trăi fără el, că lumea i s-ar prăbuși, că s-ar sparge totul în milioane de bucăți. Ei nu mai erau, dar ea continua să existe. Și asta o înnebunea. Că iubise și ea și că, banal, iubirea lor n-a fost cu nimic mai presus de alte iubiri de pe lumea asta. Pământul continua să se învârtă, soarele răsărea și apunea, munții nu se clintiseră din loc.)

Uneori se uita în oglinda aia, aproape obsedată, zeci de minute în șir, până imaginea reflectată se estompa în ceață. Se pierdea privind delirant proiecția aia până ea, ca om, se dizolva, până înceta să mai existe, la fel ca reflexia ei la care se uita, dar pe care nu o mai vedea. Atunci, nimic nu mai durea. Umbrele nu simt.

Au venit și nopțile după care se întorcea acasă mereu dimineața, niciodată trează. Câteodată, râzând fals la glumele proaste ale unor bărbați necunoscuți. De fiecare dată, se împleticea cu religiozitate până la baie. Ca să se vadă în oglindă, nu ca să vomite. Era ritualul ei de după orice seară: să-și privească ochii goi și beți și triști, cu cearcăne până la colțul gurii și negru întins pe pleoape. Atunci râdea.

Cu bărbații pe care-i aducea acasă făcea sex apocaliptic. Suficient de turbat cât să umple pe moment golul care se extindea galopant. Ca să pângărească, astfel, memoria unei iubiri ce i-a fost demiurg, copil, mamă, întreg și preaplin, prieten, altar, tot și-apoi nimic. Își lăsa corpul locuit de alți bărbați și cu urmele lor încă în ea, fugea la oglindă. Își vedea sânii goi, cu atingerile altor bărbați încă proaspete pe piele și începea să râdă dement pentru că, în sfârșit, înțelege. Întina cu luciditate carnea pe care-o promisese lui, acela, omului-kriptonită care n-a mai vrut să rămână s-o vadă onorându-și promisiunea. Și râsul ei, sadic, aproape isteric, mereu și trist, se reflecta în oglinda aia din casa aia străină, din viața aia care n-ar fi trebuit să existe.

Atunci, în momentele alea, singurele, râdea. Căci, da, în clipele alea avea o explicație. Atunci, numai atunci, era simplu: el nu o mai iubea, ce ar mai fi fost de iubit la ea?

(Roxana Neagu)