Și-a amintit de toate despărțirile lor. Cîte să fi fost? Îi era frică să le numere. Dacă ar fi închis ochii, le-ar fi putut vedea pe toate, nu doar ca niște flash back-uri, ci de-a întregul, ca niște bucăți întregi de film, stocate undeva în memorie, ca niște amprente ce nu mai puteau fi șterse. Și-a scuturat capul, nu voia să dea frîu liber gîndurilor. Ce bine că piesa de la radio tocmai se sfîrșise, se mai auzeau ultimele acorduri.

S-a strecurat de sub așternut, a lăsat în urma ei pătura roșie să-i alunece peste picioarele dezgolite, ușor tremurînd de frig, doar într-un tricou alb, bărbătesc, a fugit pînă la toaletă. Și-a spălat chipul cu apă rece din abundență. S-a privit în oglindă, fața îi era din nou udă, lacrimile îi țîșniră din ochi fără milă, mai multă apă rece o ajută să calmeze criza. A învățat trucul ăsta de curînd, din întîmplare se afla în baie cînd simți ghemul de lacrimi urcînd pe esofag și oprindu-se undeva în gît, sufocînd-o. Atunci și-a băgat capul sub duș, mai mult să atenueze suspinele, și asta a potolit zbuciumiul ăla cumva involuntar. Era pentru prima dată cînd îl putea controla. De atîtea ori venea neanunțat, declanșat de cine știe ce miros, melodie sau simplă amintire ce-i trecea prin fața ochior. Cînd se afla acasă era simplu, se închidea în toaletă, înăbușea sughițurile și respira adînc pînă trecea. Dar era cumplit cînd asta se întîmpla pe stradă sau la muncă. La o ieșire cu prietenii, în mijlocul unei conversații amuzante. Atunci trebuia să mintă, să-și muște limba și interiorul obrajilor, să tragă aer adînc în piept, pe gură, să se ciupească, să prindă carnea pulpelor sau a brațelor între degete și să strîngă tare, tare, pînă cînd durerea o amorțea și ghemul dispărea, lăsînd-o să respire, să trăiască.

Cea mai frumoasă zi fusese la prima despărțire, își aminti cum așteptau taxiul în mijlocul unui cîmp, cînd el luă un fir de iarbă și îl strecură prin gaura din ureche, cînd, deși cu cîteva clipe în urmă trupurile erau lipite unul de celălalt, acum îi era teamă să-l atingă. Mașina îi lăsase la gară, iar trenurile le luaseră fiecare de pe alt peron,  în direcții opuse. Iar asta avea să definească legătura lor. Întotdeauna mergînd în direcții opuse.

Se revăzură, după atîtea luni de așteptare, în care el o ținuse legată, ticluind atît de bine cuvintele dar rămînînd cumva deasupra relației. În Maiul ăla cald ca o vară secetoasă, ea se îndrăgosti și mai tare, cu fiecare zi petrecută alături de el. Spaima că urmau să se despartă curînd o sugrumă. Atunci fusese poate cea mai frumoasă zi, cînd ea se urcă într-un taxi și îl privi prin geamul mașinii. În momentele alea ochii lui erau gri, îngrozitor de triști.

După multe alte luni, în care rămăsese legată de o iubire fără trup, nici nu mai știu cum și de ce, el făurindu-i o altă lume în care trăiau doar ei doi, o lume pararelă, o altă realitate, cum îi plăcea lui să spună, unde timpul era relevant la fel ca și distanța, în următorul Mai, de la fereastra unui hotel, luminile orașului pîlpîiau a viață, acolo, sub cearceafurile șifonate, el îi spuse primul „te iubesc”, pufnind-o plînsul, se iubiseră cu muci și sughițuri. Cea mai frumoasă zi fusese a doua zi cînd trenurile plecaseră în direcții opuse. Cu fruntea lipită de geam, amintindu-și privirea lui înainte să dispară în compartiment.

– Iubire cu fereastra deschisă, i-a spus el. Nu ne-am promis niciodată nimic, nu înțeleg de ce te superi.

La nici o săptămînă de atunci, el prinsese o altă femeie și o futuse. Fusese atît de simplu să afle, era atît de evident, iar răspunsul lui atît de firesc, nonșalant, încît, deși simțise cum dă cu fruntea de pămînt, rămăsese mîndră.

La finele acelui an trăiseră două luni incontestabil fabuloase. Ca o ploaie caldă, ca un cadou neașteptat. Iubindu-se cu nesaț și întrebîndu-se cînd aveau să se plictisească unul de celălalt. La doar cîteva clipe ce trupurile se desprindeau, se căutau din nou. Scriindu-și la cîteva minute după ce rămîneau singuri, pentru că li se făcuse dor. Cîteva ore departe unul de celălalt făceau să se revadă disperați, să muște din buze, să sfîșie hainele de pe ei, să se lipească unul de celălalt, să se simtă prin toți porii. Chiar dacă pe el îl apucaseră crize verzi de gelozie cînd o vedea stînd de vorbă cu vreun alt bărbat – fereastra se închisese, ea tot îl adoră. O altă despărțire se ivi. Cea mai sfîșietoare, cînd ea îl imploră din priviri să-i spună că totul o să fie bine. El mințind că o să fie.

Și-a șters fața cu un prosop scuturîndu-se de fiori de frig, s-a strecurat sub așternut, și-a tras genunchii pînă sub bărbie așteptînd ca trupul să i se încălzească. A fredonat șoptit:

– Și-atunci, te-ntreb, mai știi, cea mai frumoasă zi? a fost la-nceput, cînd nu ne puteam minți.

(Sabina Yamamoto)