mlastina

Pun mâna pe clanță, dar numai pe suprafața ei fină, ca un șmirghel de mătase. Nu împing. Gestul ăsta ar fi apăsat trăgaciul pistolului, undeva în mintea mea, fără de care nu am deschis ușa casei. Nici măcar prietenilor. Nu știu dacă să-l primesc.

— Adonis, ce mai aștepți, deschide, vorbi el în gulerul gecii, ca să se încălzească, din spatele ușii.

Îl primesc, dincolo de refuzul de a deschide, la îndemnul prieteniei. Nu știe că țin pistolul la piele. Țin minte că nu am analizat vreodată de ce fac asta. Îmi vine să o fac numai în asemenea momente, când aud bătaia-n ușă și atunci nu mai am timp să gândesc. Vreau să mă relaxez și să nu dau de bănuit ceva, dar știu că sunt pregătit să trag odată ce îmi răsar întrebările.

— Trezește-te! E patru după-amiaza. Ce ai? Te privesc și vreau cafea, tu nu?

Mă vede amorțit, dar m-am ridicat cu o zi întreagă înainte mea. Mă gândesc la zaț și la periuța de dinți deodată. Adonis mă cheamă, dar nu cred că pot să răspund la nume.

— Ce găuri frumoase ți-ai dat în clopotele urechilor. Ți-a spus cineva asta? Mai auzi la fel?, îl întreb.

— Te aud la fel și tocmai d-aia cred că ești la fel.

Îl privesc oarecum visător, cu gura întredeschisă după ultimele cuvinte, și mi-o închid din nou. Sunt unul și același, tot ce îmi adaugă și îmi ia și mă face, cu timpul, cu una cu reflexia mea într-un glob de împodobit bradul. Deformat, colorat, prezent când bradul s-a erectat, gata când spiritul sărbătorii a părăsit casa. Cântam la chitară împreună și dormeam împreună și mă trezea căldura lui când îl petreceam cu brațul în vis. Lunecam spre el deșteptat fiind. Cred că asta însemna să fiu lucid lângă el. Spune că sunt același și e în control.

A sărit peste discuția diferențelor dintre noi, când îl privesc deodată înapoi peste cearcăne. Saltă palmele brusc deasupra capului, le coboară lent. Mă gândesc că aștepta un arest televizat, cu purtarea asta de platou, de late night show. Ce vrea să demonstreze — nu știu. Că el e același? Să mi-o spună cu o chitară în brațe și aș cânta cu el.

— Tu de ce mă vizitezi?

— Ha? Din rutină, presupun. Să-mi văd de ale mele?

— Verificam.

Păre că-s bine. Nu sunt. Transpirația o simt, o aud clipocind între piele și pistol.

— Prea mult televizor, zic mai mult pentru mine.

— Ce-i nou?

Să aduc vești, știri, vorbe noi mă face să mă pierd ca în orice pagină de jurnal. Scrijelesc ca în peșterile preistoriei când încerc că găsesc o amintire. Caut o imagine, dar când scriu, mai tare delirez. Nu reușesc să ajung la ea și nici să descriu nimic concret, banal.

Singur, îmi place să vizitez mlaștinile. Sunt atât de frumoase și greu de explorat. O locuință plutitoare te-ar învăța să trăiești altfel, pe alte resorturi, pe alte prăjini decât propriile picioarele, să vâslești cu mâinile. Adierile și undele trestiilor te îmbâcsesc. Mă întreb câte furtuni au reușit să doboare copacii mlaștinilor, cum se gândesc alții la frații lor doborâți pe front. Lumina nu amintește ziua: asta ar fi o trăire de introdus în enciclopedii. Noaptea, animalele îți arată calea cu sângele lor mai viu și mai parfumat decât dimineața, dar soarele nu-ți lipsește. Vârfurile munților de piatră au dedesubturile lor: aerul rarefiat — aici simți cum se contractă timpul. Sufocarea e și a mlaștinilor, mirosurile sunt încinse, aici timpul lenevește. Stelele sunt murdare în luciul bălților, ca niște nou-născuți mânjiți cu sângele pântecului.

În această chemare, mă sperie o alarmă, mă încordez. Ea se așază la masă, restaurantul salută tăcut ținuta elegantă pe care o poartă. Pieptul și poalele sânilor ei răsar ca Morgana în deșert sub pânza neagră care acoperă decolteul, ca un giulgiu pentru muște, mărginit sub clavicule de o linie ce-i înălță bărbia cu răsfăț. Ea este mlaștina.

În fața restaurantului, alarma mașinii țipă iar, mă smulge de lângă ea, mă sălbăticește, și trag, trag, prietene, pentru binele tău, ca să nu te rănească nimeni, nu cumva te închidă cumva între pagini cineva. Ești mort, ca orice dorinţă în mlaștina mea.

(Cosmin Dumbravă)