Toată seara am flirtat cu Olga şi am rîs o grămadă cu ea. Era o mică vrăjitoare cochetă cu ochi întunecaţi şi pătrunzători care ştia să se bage în viaţa ta ca de la egal la egal şi trebuia să respecţi asta. În plus, îi plăcea să-şi prelungească seara cu bere, votcă, ce-o fi, şi era şi mai directă aşa şi nu chicotea din două în două replici.

Cu o săptămînă în urmă ne-am nimerit amîndoi la budă şi am intrat la fete sărutîndu-ne ca disperaţii. N-a fost însă să fie, pentru că a venit barmaniţa peste noi zicînd că acolo nu-i bordel. După care a trebuit să mă întorc la Alexandra la masă, iar Olga s-a dus la Vlad.

Acum însă doar am stat, am băut şi am vorbit, şi am făcut poante tachinîndu-ne unul pe altul, iar seara s-a potrivit la maxim pentru asta, fiind una din serile alea liniştite, cu lume puţină pe terasă. În plus, fîntînile arteziene de pe pietonal erau oprite, aşa că eram scutiţi de zgomotul ăla tîmpit.

Apoi a apărut Vlad, cu care de fiecare dată cînd ne vedeam ne transmiteam mental Du-te-n pizda mă-tii!, şi a trebuit să plece, lăsîndu-mă într-o stare de visare. La un moment dat, mi-am trecut degetele prin părul ei, iar senzaţia aia mătăsoasă a atingerii mi-a rămas lipită de minte.

M-am gîndit la Alexandra, dar n-am simţit nici un soi de vinovăţie. Bine, tehnic, nici nu aveam de ce. În plus, cînd eşti kid eşti cinic, te doare în pulă şi nu prea îţi pasă. Numărul de endorfine n-a început încă să scadă.

Imediat după ce a plecat Olga, s-a aşezat Florin Turcu la masă. E un fel de a spune, pentru că mai mult s-a prăbuşit. Mai rămăsesem doar eu şi Vasile Marinaru, care se lăsase cu scaunul pe spate şi se uita la stele, şi niciunul dintre noi nu l-a băgat în seamă la început.

Eram megaplictisiţi să-i auzim lamentările aproape urlate printre muci, lacrimi şi pumni în masă. Lamentări despre nevastă-sa, o coardă care a futut afară de nu i-a iertat nici pe prietenii lui bărbatu-său, cu unul dintre ei prinzînd-o de fapt asupra faptului, lamentări despre maică-sa care nu-l mai primeşte acasă, lamentări despre fiică-sa pe care nu o mai vede.

În cele din urmă s-a lăsat cu sînge pe pereţi şi de atunci Turcu umbla numai muci şi dormea pe unde apuca.

Mai erau aşa prin oraş, Viorel Moldoveanu, de exemplu. Şi pe ăsta îl lăsase iubita. Nici unul dintre ei nu dădea însă din casă şi să spună că aşa cîte o zmetă mai futeau şi ei în ele. Neah. Ei erau sfinţi. Ei nu le-o dădeau în fălci. Ei doar te priveau cu ochi plînşi în care trebuia să le înţelegi suferinţa, doar că efectul era mai degrabă comic şi pur şi simplu nu puteai să-i crezi. Adică după zile în şir în care vedeai filmul nonstop îţi venea să-i întrebi de la un punct încolo: Dar cine pula mea vă credeţi voi, mă băieţi?

Aşa şi cu ăsta acuma, care deja ne băga în filmul lui cu forţa.

– Băi, Turcu, dar iar începi cu din astea!? se răţoi Vasile enervat. Lasă-mă în pula mea să respir, să mă bucur şi eu de noaptea asta, de cerul ăsta superb înstelat. Zi şi tu, Găbiţu, a continuat lăsîndu-se cu scaunul în faţă şi aplecîndu-se spre mine, mi-am scos şi eu astăzi cizmele de la cizmar, zic să merg şi eu pînă pe Unirii, beau o votculiţă, mai discutăm una alta, vreau să mă uit la stele şi vine ăsta şi începe miau miau cu triste şi din astea. Păi, băi, băiatule, i-a zis lui Turcu, tu ştii cîţi din ăştia ca tine am mîncat eu?

– Ştiu, Vasile, spuse Turcu lăsînd capul în piept, mimînd ruşine sau vinovăţie. Ceva pe acolo, oricum. Şi îmi cer scuze că v-am deranjat.

– Ei, că ne-ai deranjat, nu-i că ne-ai deranjat, ridică Vasile din umeri, dar mai taci şi tu în pizda mă-tii. Sau măcar mai vorbeşte şi tu despre altceva, povesteşte un film, povesteşte ce-ai mai citit, dar tu ce faci? Miau miau nevasta, miau miau mama, miau miau fata.

– Vasile! îşi îngroşă Turcu vocea, eu niciodată…

– Ce niciodată, băi, dă-te-n pula mea, că mă şi enervezi.

– Vasile, eu îmi iubesc nevasta, mama şi fata.

– Aha, cum să nu…

– Vasile, nu mă crezi!

– Ce să te cred, băi, săptămîna trecută o fost ziua lui fiică-ta şi i-o luat ăsta o prăjitură.

– Aşa e, cedă Turcu, îmi pare rău, şi, parcă aşa, ca să se potrivească de minune, din nara stîngă începu să-i atîrne şi să se întindă un muc lichid de toată scîrba. Mi-am promis atunci că totuşi aşa nu o să ajung. Merci, mi-a spus el şi m-a privit cu ochi tulburi rău de tot şi mucul i-a pendulat prin dreptul gurii ca o invitaţie şi apoi i s-a lipit de obraz ca un mărţişor.

 

Pe la 2 dimineaţa tanti Lenuţa ne-a trimis acasă şi a închis terasa Unirii – kilometrul zero al Botoşaniului – capsînd cu un lacăt gardul alb de metal împodobit cu diverse baroace ici şi colo. Florin Turcu a rămas cuminte să doarmă la o masă de pe terasă, iar Vasile mi-a propus să facem o plimbare, pentru că voia să mai meargă un pic cu cizmele.

– Să văd cum îmi mai simt picioruşele în ele, înţelegi?

– Aha.

– Am cizmele astea de peste 5 ani. Sunt ataşat de ele de acum, dă-ţi seama. În 92, cînd m-am întors din primul voiaj, le-am luat faţa la roackeri cu cizmele mele Piston. Ţăranii ăştia nici nu auziseră în viaţa lor de aşa ceva. Ştii ce purtau ei pe vremurile alea?

– Nu.

– Ciocate. De unde naiba să ştie ei de cizme din piele de viţel crăpată, cu talpă cu schelet de metal garnisit cu cauciuc? Că doar nu se dă la televizor din astea. Trebuie să călătoreşti, să mai vezi una alta, altfel rămîi prost. Trebuie să mai cunoşti şi alţi oameni. Şi, oricum, nu trebuie să-ţi fie teamă că te pierzi, principiul mulinetei e în funcţiune.

– Ce anume?

– Principiul mulinetei.

– Ce-i aia?

– Imaginează-ţi că pleci de aici. Nu ştiu unde, te duci pur şi simplu, te duci în treaba ta şi ai să vezi cum dintr-o dată te simţi tras înapoi, înţelegi? Oricît ai încerca să te îndepărtezi de Botoșani, Botoșaniul o să te tragă mereu înapoi cu o undiţă invizibilă. Oriunde pleci, o să te simţi ca un alt peşte pierdut într-o altă baltă. E o chestie de identitate tipică, una care ne-a construit într-un fel anume. Suntem capabili să ne adaptăm şi în alte locuri, dar avem demoni proprii care ne obligă din cînd în cînd să ne întoarcem în oraş ca să ne reîncărcăm bateriile. Asta, de fapt, mi s-a întîmplat şi mie, că nu puteam suporta să stau mult timp departe de Botoşani. Aici respir aer curat, aici am prieteni, pula mea, din astea.

Mergeam cu capul în piept şi dădeam cu picioarele în pietre şi mă gîndeam că toate astea erau doar platitudini, chestii care cumva e orait să le spui la beţie între băieţi, pentru că aşa bifăm şi noi un soi de apartenenţă la ceva. Nu că ar ajuta cu ceva. Oricum, fiecare dintre noi are drumul lui. Cumva, însă, aveam să-i dau dreptate peste nişte ani, cînd am stat un an cu un cîine în Botoşani şi am crezut că o să înnebunesc ducîndu-mă pînă la fund cu furia şi anxietatea.

Pe de altă parte, ca pe orice povestaş, pe Vasile nu-l puteai crede chiar pînă la capăt, pentru că le mai şi înflorea cît China. În plus, ştiam bine că în ecuaţia lui era şi o poveste de dragoste la mijloc, una care l-a lăsat cu gust amar şi de care nu-i plăcea să-şi amintească.

Gina era mulineta lui, nu oraşul, Gina, femeia pentru care s-a întors doar ca s-o regăsească însărcinată cu altul. Dar, lasă, că el avea cizme Piston.

– Zi cu cizmele alea, i-am întrerupt hipioţismele.

– S-a întîmplat iarna trecută, băi, băiatule. Eram la Pescarul, stăteam şi eu frumos în faţa intrării şi fumam elegant o ţigăruşe. Liggett & Meyers fumam. Îl aşteptam pe Mariusică să vină, că intrase să vadă dacă nu era Muri la concert. La un moment dat îl văd pe Ricardo bodyguardul că iese afară. Faza e că-l luasem la pulă cu nişte zile înainte că se lăuda că face dreptul şi i-am zis că la faţa lui poate să facă cel mult stîngul. M-a lăsat atunci în pace, dar m-a ţinut minte. S-a apropiat de mine şi mi-a zis să mă car, la care eu îi spun să plimbe ursul şi, atunci, mi-a prins un pumn în bărbie de am zburat pe spate. Dar nu aşa dintr-o dată… Am plutit o perioadă, înţelegi? Se oprise timpul. Ieşisem din corp şi mă vedeam plutind, aşa, frumos, în reluare. Şi am mai plutit încă un pic pe spate prin aer pînă cînd gravitaţia şi scheletul de metal din talpă m-au tras brusc înapoi.

– Cum, băi, să te tragă cizmele înapoi?

– Da, băi, nu te rîde. Ricardo se uita ca boul la poartă nouă. Nu-i venea să creadă. Se uita la pumn, se uita la mine. Aşa-i cu fazele astea. Numai meseriaşii le coordonează. Dar trebuie să ai şi noroc. Nu poţi exclude norocul din ecuaţie. Cîteodată ai, cîteodată n-ai, a continuat el.

– Şi Ricardo nu ţi-a mai dat una?

– Ce să mai dea, că a rămas interzis. Cînd am aterizat în faţa lui, doar m-am făcut că-i bag un cap de aur în gură şi s-a căcat pe el oricît de bodyguard e.

Am făcut o jumate de tur de oraş înainte să aterizăm în casa unde stătea în chirie cu maică-sa, după ce-şi pierduseră apartamentul la bancă în frumoşii ani ai tranziţiei. Erau mai mulţi care şi-o supseseră aşa. Ai lui Naicu, de exemplu, care au împrumutat bani ca să-i facă nuntă fiicei lor, pentru ca în cele din urmă să ajungă să-şi vîndă apartamentul ca să achite banca. BRD, parcă.

Casa era împărţită în două, iar partea din faţă fusese transformată în crîşmă, una dintre zecile de genul ăsta care se găseau pe atunci în oraş, unde puteai lejer să ceri un carcalete chiar şi la 7 dimineaţa. Am avut un bar din ăsta fix lîngă liceu şi acolo mă întîlneam cu Poli – Marius, dar pentru că taică-său era poliţist, atunci Poli – şi ne începeam zilele cu elan alcoolizat. Barmanul îţi servea carcaletele direct din sticle de jumate cu etichete de hîrtie lipite cu scoci pe care scria TUN şi conţinea amestecul obligatoriu de votcă şi lichior în proporţii perfect echilibrate.

Vasile şi maică-sa ocupau partea din spate a casei, unde se înghesuiau într-o cameră cu două paturi, nişte mobilier vechi cu rafturi pentru pahare şi bibelouri şi un TV care cîrîia nonstop. Oamenii au avut mereu cîte ceva care să le distragă mintea de la prezentul din jur.

– Mama, dar ce faci? Dormi?

– Aoleo, Vasile, m-ai speriat de ducă-sa, i-a răspuns maică-sa dintre perne.

– Hai, tu, ce te-ai speriat aşa? Nu-mi mai recunoşti vocea?

– Ei, nu ţi-o recunosc…

– Auzi, mama, am venit şi cu Găbiţu, că nu voia să se ducă acasă. Ştii că ţi-am zis de el, că stă în cîmp cu părinţii lui, a informat-o Vasile pe maică-sa.

– Ei, Doamne, cum aşa?

– Bună seara, ce mai faceţi? m-am băgat şi eu în seamă.

– Uite, aşa bine, ce nu ai mai văzut? a întrebat Vasile.

– Ce să fac, maică, uite şi eu cu greutăţile, cu una alta, mi-a răspuns ea.

– Stă chiar mai nasol ca noi, a continuat Vasile lansînd şi un hohot gîjîit tabagic, făcîndu-şi poanta obligatorie numai pentru el. Auzi, mama!? Cică stau într-o caşcarabetă din scînduri, ai auzit!? Îţi dai seama că la noi e lux? La ăştia le tremură curu de frig iarna, ce vorbeşti, a continuat el să turuie, după care a schimbat brusc subiectul întrebînd-o dacă nu ne prăjeşte ea nişte pulpe şi nişte cartofi.

– Le-am prăjit mai devreme, vezi că sunt acolo în frigider, ia-le şi mîncaţi-le aşa reci. Nu mă mai ridic să vă fac cartofi. Ia şi fă-ţi dacă vrei.

– Nu, lasă, că nu mai fac.

– Ţi-e frig, mamă? m-a întrebat atunci maică-sa.

– Nu, e vară, cum să-mi fie frig?

– Şi atunci ce zicea Vasile?

– Hai, mama, că n-ai înţeles nimic, du-te şi te culcă, după care m-a tras după el afară. Miroase a bătrîneţe înăuntru, mi-a zis.

Mi-am găsit loc pe un scaun şi mi-am lăsat capul în piept, iar Vasile a dat o tură în depozitul crîşmei de unde s-a întors cu sticle de bere pe care le-am băut pînă spre dimineaţă în timp ce a continuat să-mi povestească de-ale lui, sărind de la una la alta.

– Băi, să nu te superi că am zis aşa de tine în casă, mi-a spus Vasile, am zis aşa ca să-i mai cresc moralul la babă, că adică se poate şi mai rău, înţelegi?

– Da, mă, e ok.

– Asta îmi aduce aminte că în 92 am ajuns în India. Să vezi acolo, sărăcie, mă, nene. Pînă şi bordelurile erau aşa de jalnice că te duceai cu fata să ţi-o tragi în nişte căbănuţe din astea mici, atît de mici că dacă stăteai întins îţi ieşeau picioarele afară, înţelegi? Imaginează-ţi că erau şi din ăştia mai ghiduși care se apucau să-i gîdile la tălpi pe ăia din căbănuţe.

Într-una din căbănuțele astea a vrut să și-o tragă și Marin din Galaţi, om masiv cu brațe groase obișnuite cu greutățile de hamal. Normal că atunci cînd băieţii de pe navă au văzut că puştoaica are 30 de ani mai puţin au început să-l ia la pulă. Băi, Marin, îţi fuţi nepoata! îi ziceau.

Marin i-a ignorat şi nici două minute nu a durat de cînd a intrat cu gagica în căbănuţă pînă cînd a a ieşit urlînd cu teroare în ochi.

După ce s-a îmbătat bine, s-a apucat să ne spună ce i s-a întîmplat. Imaginează-ţi că ăsta era un om simplu, nu că prost, dar simplu, ce să ştie el despre cum e lumea? Cînd se întorcea din voiaj primele cuvinte pe care i le spunea nevestei erau: stai în V! Îţi dai seama ce surpriză pe capul lui cînd i-a băgat mîna la pizdă alesei şi a scos-o ornamentată cu un șirag de mărgăritare pînă la cot, pentru că gagica n-avea pizdă, gagica avea pulă?

 

Spre dimineaţă m-am cărat, după ce am băut literalmente o oală cu cafea şi m-am îndreptat spre casa Alexandrei. Îmi era dragă rău, Alexandra, prima blondă din viaţa mea, prima gagică care mi-a spus Gabriel, cum mai tîrziu doar Eleonora avea s-o mai facă.

Faza era că acum relaţia noastră era într-un impas.

Alexandra considera că problema principală dintre noi era că beam prea mult și că alcoolul preluase controlul asupra mea și că nu mai eram acolo pentru ea, cum ar veni, că nu o mai ascultam. Avea dreptate.

Erau zile întregi în care nu făceam nimic altceva decît să beau și pierdusem cumva contactul cu realitatea și cu lucrurile care contau cu adevărat, indiferent ce-o fi însemnînd asta. Plecam de acasă cîte o săptămînă și nu mă întorceam decît cînd eram epuizat. Între timp dormeam pe la prieteni sau aiurea prin scări de bloc și șantiere și nu-mi păsa deloc de cum arătam.

Vara o treceam lejer doar în tricou și pantaloni scurți, iar iarna o înfruntam cu tupeu cu o pereche de jeansi negri care deveniseră lucioși de la atîta jeg, cu o bluză de pijama și vreo două cămăși pe deasupra, și adevărul este că de fapt îmi era bine. Eram cumva liber și lipsit de responsabilități, iar ai mei nu prea îndrăzneau să-mi zică nimic.       Oficial, nu făcea sens, pentru că eram la vîrsta adolescenței și ziceau că o să-mi vină mie mintea la cap. Pe de altă parte, scandalurile în familie se ţineau lanţ, mai ales de cînd ajunseserăm să trăim la marginea orașului în plin cîmp, într-o cabană din scînduri fără nici un soi de încălzire. Pe atunci iarna încă era iarnă şi am pupat două ierni în condiții cît de poate de siberiene şi cu chestii din ăstea le-am blocat de multe ori cîrîitul cînd se apucau să mă critice. În fond, nu aveam o casă unde să mă întorc, așa că de ce s-o fac?

Am traversat oraşul de la cinematograful Luceafărul pînă la spitalul de tebecişti, trecînd pe lîngă bazar, şi am reuşit să-mi calculez timpii destul de bine încît să ajung cu o ţigară înainte să iasă din casă. Ştiam cît de mult îi plăceau fazele astea, cînd îi făceam surprize de genul ăsta şi nu m-am mirat deloc că i s-au luminat ochii şi, de multe ori, asta era destul pentru mine. Am luat-o de mînă şi ne-am îndreptat spre liceul ei, bucurîndu-ne de momentul ăla matinal care era unul dintre cele mai bune care aveau loc între noi.

– Pe unde ai umblat? m-a întrebat.

– Am fost la Marinaru.

– Ai băut?

I-am indicat cu degetele că băusem doar un pic, dar niciodată n-am fost un mincinos veritabil.

– De-abia te mai ţii, mi-a reproşat.

– Destul cît să vin să te iau de acasă.

– De ce bei atîta? De ce nu te laşi?

– Şi ce să fac? am întrebat-o şi nu era deloc o întrebare nepertinentă. Pe bune, ce să faci? Şcoală? Hai, plimbă ursul! Aveam discuţia asta tot mai des şi în general o lăsam să vorbeasă despre faptul că o să-mi fut viaţa – care viaţă?, şi că n-o să am nici un viitor – dă-mi definiţia la viitor!, că îi fac ei rău – cum, tu bei sau eu?, că îi fac ei rău că eu beau – hai, lasă, că nu tu te îmbeţi.

Pe atunci n-aveam nici o şansă să o explic, dar faza e că dacă începi s-o faci cînd eşti kid nu te mai opreşti o vreme. E o chestie care vine de la sine şi care devii tu şi cam aia e, pentru că oricît ai încerca să găseşti explicaţii de tot felul, dincolo de ele e chestia asta, că e vorba de plăcere şi de un soi de înţelegere de sine alterată, care chiar e greu de explicat.

Oricum, e prima dată cînd te întîlneşti cu partea necunoscută a creierului tău. Şi dacă eşti destul de curios vrei să cunoşti mai multe din necunoscutul ăsta, vrei să ştii ce zace acolo.

– Faci cum vrei, Gabriel, dar să ştii că de multe ori nu te mai simt lîngă mine, de multe ori simt că nu mai am cu cine vorbi.

– Cînd nu mai ai cu cine vorbi?

– Cînd ţi se împleticeşte limba în gură.

– Hai că nu s-a mai întîmplat de mult. Te agăţi în halul ăsta de alea 20% care nu-ţi plac la mine?

– Ştii ce? Să ştii că m-am cam săturat! a pus ea punct conversaţiei cu o ameninţare neterminată şi suspendată în aer.

Ştiam că nu mai puteam prelungi mult situaţia asta şi, pe undeva, cred că de fapt de abia aşteptam o ocazie ca să-i punem punct. Poate că de aia îmi şi tot apărea chipul Olgăi în cap în timpul discuţiei cu Alexandra. Poate că aşa face creierul în situaţii stresante, caută să echilibreze situaţia cu o alternativă.

Ne-am oprit la chioşc la Liviu și am luat o cafea pe care am băut-o pe un gard vizavi de liceu. Între timp scoteam din buzunare chiştoace adunate de pe jos cu nesimțire milleriană şi le aprindeam ostentativ, iar înainte să intre la ore am tapat-o de nişte bani pentru mai tîrziu.

A rămas să ne întîlnim cînd termina, la locul nostru, la monumentul cu soldați de lîngă parc, unde acum se dau dracii pe skateboard și cînd mai trec pe acolo și îi văd îmi devin automat dragi ca nişte martori necunoscuţi din prezent la trecut, dar știu bine că e doar locul, iar locul e doar un ansamblu de pietre.

Nu era cazul să mă duc direct la vreo terasă. Era încă răcoare şi aerul uşor umed aşa că m-am gîndit că cel mai bine merg pe la Alex, un fost coleg. Îmi plăcea la el. Era cald şi mişto şi avea şi o căţea pechinez, Tina, care adora să ţi se urce în poale ca s-o mîngîi.

Mi-am făcut un sandviş şi am dat pe HBO unde m-am uitat la Matrix în reluare. Neo tocmai îşi umfla muşchii cu Morpheus, care, fiind mai experimentat şi cunoscînd regulile jocului, îi mai articula cîte o educativă. Neo plutea spectaculos prin aer şi m-am gîndit că Vasile abera pentru că văzuse de fapt filmul ăsta şi, cumva, alesese şi el pastila potrivită. Dincolo de masă, Alex continua să doarmă în pat. Eram acoperit măcar pînă la prînz cînd trebuia să se care la ore, dar era perfect aşa. La prînz ies cei de dimineaţă.

Am trecut întîi prin parc şi băncile la roackeri erau pustii. Încă nu se adunase nimeni. În foişor, Cezara cînta Rapsodia Română de Enescu şi aerul vibra de scîrţîitul viorii. Pe o bancă mai încolo l-am văzut pe Dan privind-o pe Cezara pierdut, gîndindu-se la ale lui.

– Nu ştiu ce să mă mai fac cu Liv, i-am zis cînd am ajuns lîngă el.

– Cine? m-a întrebat.

– Liv.

– Care Liv?

– Tyler.

– Aaa, Tyler. De ce? Care-i faza?

– Ne-am futut săptămîna trecută.

– Şi? Cum o fost?

– I-am dat-o bine, i-am dat cu frisoane de plăcere în tot trupul.

– Bun aşa.

– Da, numai că acum mă tot caută cu telefoanele pe acasă, pula mea. Şi-s cu Alexandra, înţelegi?

– Da, că ştiu, că aşa păţesc şi eu cu Miha şi Angelina.

– Jolie?

– Jolie, confirmă el cu un oftat.

– Cum a fost?

– Cum să fie? Banal, a zis el demantelizînd total aparenţele.

– Şi pentru ea?

– Normal că nu, i-am dat-o şi eu bine. De asta am şi plecat de acasă mai devreme, că mă tot suna ca nebuna că să ne vedem, că mai vrea. Dar mai lasă-mă, femeie, că mai sunt şi alte plăceri în viaţă, a zis el şi şi-a aprins o ţigară. Eu am de o votcă de exemplu, a adăugat el, dîndu-se parcă mare cu asta.

– Şi eu, am rînjit la rîndul meu.

– Păi hai pe Unirii.

– Hai.

Pe Unirii, băncile de piatră şi cele din lemn începeau deja să fie ocupate de draci de toate vîrstele şi din toate zonele. Lumea începea să se adune şi în cele din urmă tinerii puneau stăpînire pe pietonal şi peste terasă. Toate bordurile, băncile din piatră şi lemn şi toate scaunele urmau să fie ocupate. Am trecut pe lîngă puştani şi ne-am dus ţeavă la masă la David care o aştepta pe nevastă-sa.

– Voi ce faceţi?

– Uite, am venit să luăm cîte ceva de-ale cirozei, a spus Dan.

Liviu tocmai ieşise din tură şi voia şi el una rece. Am tras de el să ne ia şi nouă una şi ne-a luat. Sorin Pretenţie s-a oprit cît să ne întrebe care-i mersu.

– Tragem de votcă, i-am zis.

– Frumos, elegant, a răspuns el, am o şustă acum, dar mă întorc mai încolo, a mai precizat.

– Nu ne mişcăm de aici, a comentat Liviu, care a dat halba peste cap şi a plecat şi el. Zicea că e obosit, că moare de somn.

A apărut şi Crina, nevasta lui David, o tipă cu nişte buze din alea de centură roşie la supt pula. Am terminat paharul şi Dan şi l-a terminat şi el pe al lui. Cînd David s-a cărat la budă, i-am cerut direct Crinei o votcă.

– Sigur, mi-a zis.

– Şi lui Dan una, am adăugat.

– OK.

David s-a întors şi a privit suspect că paharele ni se umpluseră la loc şi ne-a luat la rost.

– Băi, dar voi n-aţi zis că nu mai aveţi bani?

– Şi ce? l-a contracarat Dan.

– Mi se pare suspect că aveţi din nou paharele pline.

– Există miracole, i-a zis Dan ironizînd stilul de a vorbi al lui David. Ştia să puncteze din astea la masă.

Apoi a venit Lucian, care s-a dus întîi şi şi-a luat o bere şi de abia după aia a venit la noi la masă. Luase şi o sticlă de votcă, chestie rară la el, pentru că de obicei îşi cîştiga băutura făcînd atmosferă.

A făcut cunoştinţă cu David şi nevastă-sa şi, după ce s-a uitat la buzele Crinei, a întrebat-o direct:

– Auzi, dar tu nu eşti cumva din Buzău?

– Da, dar de unde ştii? s-a luminat Crina toată la faţă.

– Ei, eu ştiu mai multe, a precizat Lucian cu falsă modestie, ridicînd din umeri, după care s-a întors spre mine şi Dan şi ne-a făcut cu ochiul. Aţi văzut ce bun sunt? ne-a întrebat el retoric. După care s-a apucat să ne povestească ce i s-a întîmplat aseară.

– Stăteam frumos şi mă uitam cu Ramo şi Laura – nevastă-sa şi cumnată-sa – la televizor cînd deodată am auzit un tropăit pe acoperiş. Am ieşit afară să văd ce Dumnezeu se întîmplă. Şi cînd colo ce să vezi. Viorel Moldoveanu, cît îi el de mare, stătea şi se legăna pe acoperiş. Dar muci muci, nu aşa. Tăiai lemne pe el de beat ce era. Dar cum? Ce faci, ăi, Viorel Moldoveanu? l-am întrebat. S-a apucat să mormăie că se aruncă. Că dacă Laura nu se împacă cu el, el se sinucide. I-am zis aşa, băi, Viorel Moldoveanu, tu dacă te arunci de acolo o să-ţi fracturezi cel mult vreun picior sau aşa ceva. Şi m-am întors în casă la fete. Le-am şi anunţat: staţi liniştite, că-i numai Viorel Moldoveanu. Laura s-o speriat, îţi dai seama, şi fix atunci am auzit o hodorogeală şi l-am văzut ca în filme cum cade ca un bolovan prin dreptul geamului. Acuma o făcut boul entorsă şi umblă în cîrje vreo săptămînă. Dar dacă n-ai cu cine, n-ai! Ce să mai vorbim!?

– Cine o făcut entorsă? a întrebat un psycho care a apărut brusc lîngă masă.

– Ei, tăt vrei tu să ştii, a zis Lucian ridicînd din umeri.

– Pot să stau şi eu?

– Stai, na.

– Nu mai beau, ne-a anunţat el după ce s-a aşezat. Am luat-o razna, am sărit la maică-mea la bătaie. M-am speriat şi eu ce nebun pot să fiu.

– Taci, ăi din gură, că ţie numai dacă-ţi zic treci ăi chişătule de aici te-ai şi căcat pe tine, l-a pus Lucian la punct rapid.

Faza e că atunci, tipul s-a ridicat şi a plecat, însă cîţiva ani mai tîrziu Lucian şi-a luat o sticlă în cap de la psycho. Pentru că-i dăduse o ciocolăţică şi i-a urat să-şi îndulcească viaţa. Atunci, însă, s-a dus la bar şi şi-a comandat o sută de ceva, a privit spre masa noastră şi a dat paharul peste cap. Omul avea un defect, clar. Mi s-a părut că ne-a şi înjurat înainte să pună paharul pe tejghea.

Am uitat însă rapid de el pentru că am văzut-o pe Olga la intrarea pe terasă chemîndu-mă cu privirea. M-am ridicat şi am plecat după ea, iar pe pietonal am dat peste Viorel Moldoveanu care se chinuia să se mişte încadrat de o pereche de cîrje.

– Ce-ai păţit? l-am întrebat în trecere.

– Accident de motor, mi-a răspuns el.

– Naşpa, i-am zis evitîndu-i privirea plînsă.

Olga mă aştepta pe aleea de lîngă biserică. Ne-am îmbrăţişat şi ne-am sărutat şi mi-a şoptit la ureche: O să fie bine, vino. Mi-a trecut prin cap că o să afle Alexandra, dar… Oricum căutam o ocazie ca să-i pun punct. O să am grijă să afle despre asta, m-am gîndit, şi am luat-o pe Olga de mînă.

(Gabi Pavel)