Credit foto: Marius Chivu

Am fugit spre taxi cu o frică mare că mă va abandona cum au mai făcut-o și alții de la CrisTaxi înainte, cu laptopul la subraț, cu sacoșa cu mâncarea de prânz după mine și cu geanta mare, improvizată, cu dublu scup, pentru birou și pentru sală pe umăr. Noroc că soferul era un moșuleț simpatic, care s-a autodeclarat pe parcursul cursei un împătimit al femeilor. L-am întrebat amuzată păi cum definiți dumneavoastră această împătimire? Un singur viciu am avut domnișoară la viața mea, unu’ da bun, știți cum se zice. M-a lăsat și prima nevastă, m-a lăsat și a doua. Dumnezeu să o ierte pe a treia. Acum, cum mă vedeți, nu mai am io ca înainte corpul, domnișoară, dar am sufletul, am sufletul. Am și doi copii. O fată și un băiat. Fata, ca mă-să, a dracu până la Dumnezeu și înapoi, dar e sufletul meu. Băiatul, cam pămpălău, musician, cică de profesie, nu-i că taică-su, dar ce să facem, domnișoară? D-aia ne-a dat Ăl de Sus copii, să îi iubim și sa-i îngrijim, fiecare cum poate.

M-a distrat nea Tache. Mi-a dat numărul lui de telefon. M-a întrebat dacă n-am o vecină simpatică. I-am lăsat peste 20% bacșiș și am plecat. Știam că probabil nu aveam să îl mai văd vreodată, dar mă bucurasem că n-am depus nici un efort în conversație. De la un timp mi-era greu să vorbesc cu oamenii, chiar și cu cei apropiați, așa că mă bucuram când găseam pe cineva cu care să nu trebuiască să îmi caut cuvintele, să mi le calculez.

Ca în fiecare dimineață, făcusem aproape 40 de minute cu taxi-ul de acasă din Brâncoveanu până la clădirea ING, de la Eroilor. De-a lungul ultimilor ani, m-au tot gândit să îmi iau mașină, să nu îmi mai cheltuiesc toți banii pe taxi, și totuși rămânea doar în stadiul acesta, de plan. Sunt poate dependentă de mașina galbenă ce mă așteaptă în față blocului și mă duce unde vreau eu. Oprește la semafoare și mă lasă să respir puțin, dimineața, înainte de birou.

Lucrez la etajul 7, într-o clădire cu 22 de etaje și un restaurant, roof top bar. Mă duc seara după birou să beau un pahar de vin cu colegii. Mi-s dragi, că sunt amuzanți. Mi-s dragi că sunt ai mei și nu cred în coincidențe. Intrând în clădire, prima dată m-am oprit la chioșcul de la parter, să îmi iau țigări. Ce nebunie cu interzicerea fumatului. Nu fumam lângă copii și nu fumam în spații publice. Fumam în restaurant, în pub-uri, în spații special amenajate pentru fumători.

Doamna de la chioșc zâmbea. Cumpărasem țigări de la ea în ultimii cinci ani, în fiecare dimineață, și totuși n-am văzut-o niciodată zâmbind. Mi-a dat și o gumă cadou. Așa fac vânzătorii români business. D-aia și suntem comercianți înnăscuți. Hai și cu găsirea cardului în geantă. Acum devenea problematic. Din grabă, dimineața îl aruncasem în geantă, nu l-am poziționat strategic în buzunarul exterior. În geantă aveam hainele de sală, trei rujuri, farduri de obraz, o agendă mică, un pix, șervețele și multe altele. Mi-a fost imposibil să îl găsesc în mers, deși am încercat, spre amuzamentul domnului portar. Până la urmă le-am lăsat pe toate pe jos. M-am pus pe vine, în rochia mea în V, prea strâmtă, pentru că nu am avut încă curajul să îmi schimb garderoba, după noile dimensiuni, și, bineînțeles, am auzit cum s-a rupt la spate. Doar puțin, pe dedesubt. Acceptabil. Fără daune majore. După ce am scos toate hainele de sală, agenda și niște foi pe care uitasem că le am în geantă, am găsit cardul. Mi-am promis iar să nu mai uit și sa îl pun mereu în buzunarul genții, nu în geantă direct. Într-un final am pornit spre etajul șapte. M-am suit în lift. Vecinii mei de lift, doi bărbați înalți, cu o constituție atletică, mi-au zâmbit politicos, m-am gândit că sunt clienții noștri sigur, aveam să îi povestesc Anei despre ei. Obișnuiam să comentăm în birou despre ce băieți se plimbă cu liftul nostru. La șapte, pe hol, mi-am așezat un pic rochia, înainte să pornesc spre birou. Am trecut de prima ușă cu cardul încă în mână, de a doua ușă, și într-un final imediat pe stânga, biroul nostru. Lucram de ceva vreme în ING, dar dacă nu vedeam un anume direcțional spre birou, ma simțeam rătăcită.

În birou nu era nimeni, deși era deja 9.30. În mod obișnuit colegii mei, spre deosebire de mine, ajungeau la fix. Straniu. M-am uitat în biroul șefei. Nici acolo nimeni. În fine. Laptopul deschis. Analizele financiare mă așteptau. M-am aruncat asupra unui excel cu toată forța și l-am perpelit până când mi-au dat balanțele ce îmi trebuia. După două ore eram mulțumită, dar nu apăruse nimeni în birou. Am sunat-o pe Ana Hurezu, colega mea de bancă, cum îmi plăcea mie să îi zic, căci stătea la biroul din stânga mea. Nu mi-a răspuns. Am sunat la Camelia. Nimeni. Ciudat. Mi-am pus sacoul pe mine, cel crem, pe care îl lăsam strategic pe spătarul scaunului pentru vreo întâlnire neașteptată, chiar și când aveam casual Fridays, m-am înarmat cu cardul minune și am plecat la contabilitate, aveau biroul fix lângă noi. Intru în birou. Nici o fată. Nici măcar Cristi, singurul băiat de la conta nu era. Clar ceva nu e în regulă. O sun pe mama. Răsuflu ușurată când îmi răspunde. Da, Clara, ți-am zis ca nu am cenți să povestim. Te sun eu diseară. Bine. Închid. Mi-e greu să vorbesc cu mama, dar mă simt ușurată când o aud, indiferent cât de scurt. Urc la restaurant. Nu reușesc să intru, nu merge cardul. Cobor la parter. O găsesc pe doamna de la chioșc. Era în continuare veselă. O întreb dacă a observat ceva ciudat în clădire azi. Mi-a zis „Nu, domnișoară, ce să observ?“. M-am dus la portar. L-am întrebat și pe el. „Nimica.” Oamenii intrau și ieșeau din clădire ca de obicei. Venise și o echipă de muncitori la etajul opt, m-a informat el, știți dumneavoastră, acolo unde s-a inundat.

M-am liniștit. Probabil era vreun mail cu câteva departamente care nu lucrau și eu l-am ignorat. M-am dus din nou la birou și am început să caut mailuri, nimic, nici o informare despre asta, ultima informare era ceva despre evaluarea de an, pe care, apropo, nu o terminasem. Ceva nu e în regulă, m-am gândit, dar cel mai bine era să plec acasă. Văd mâine. Mai încerc la fete, mi-o răspunde cineva, deși am încercat și pe grupul nostru de What’s up, nici acolo n-au răspuns.

Într-un final mă hotărăsc să îl sun pe Nea Tache. Eram sigur, domnișoară, că v-am căzut cu tronc. Vin degrabă să vă iau.

Am coborât. Nici doamna de la chioșc nu mai era, nici portarul. Când să ies din clădire, pe ușa rotativă un bilet

„Clara, să nu te temi. Te aduce Nea Tache și mâine. Și vezi să nu îți uiți sacoul, că au anunțat ăștia la televizor că ninge, să nu cumva să răcești.”

(Mădălina Aldea)