rominaMi-e frig, trag în jurul trupului așternuturile transpirate în urma luptelor avute cu monștrii de noaptea trecută. În fiecare seară visez fiare sălbatice, cum mă leagă de mîini și de picioare, cum mușcă din mine cu dinții lor de fier, cum trag, mă zbat, urlu și-ncerc să scap, iar cînd una dintre fiare se năpustește cu-n clește gigantic, încins, asupra-mi, mă trezesc speriată și înfrigurată.  Încercările de a mă ridica din pat sunt zadarnice. Închid ochii pe jumătate și mai cerșesc câteva minute de somn, mai ales când am certitudinea că monștrii nu mă caută decât noaptea, tîrziu, cînd toți dorm adânc în casele și paturile lor. Cînd niciun strigăt de-al meu nu s-ar face auzit dincolo de pereții apartamentului.

Nu am vorbit nimănui despre coșmarurile mele, dacă vreți să știți. Merg la psiholog de un an, cred, dar coșmarurile le am după moartea alor mei. Nu știu de unde au răsărit, nu știu cum să scap de ele, și atîta timp cît nu voi ști, mă vor chinui în continuare. Urăsc să mă trezesc dimineața, leoarcă de transpirație, cu inima bătând nebunește și cu capul învârtejindu-mi-se. Apoi, să mă tîrîi pînă la baie cu trupul greoi ca plumbul, cu ochii încercănați și fără chef de a mă privi în oglindă.

Am încercat, acum cîteva seri, să mă culc cît mai tîrziu, nu că n-aș face asta de obicei, dar am crezut că, dacă mă culc spre zorii zilei și mă trezesc pe la prînz, nenorocitele de fiare îmi vor ocoli visele. Nici gînd, m-au găsit și m-au prins, apoi m-au chinuit ca de obicei. Cu toate astea, dimineața, încerc să șterg orice urmă a unei nopți oribile, care mi s-ar putea întipări pe chip. Fac un duș rece, încerc să-mbrac cele mai colorate haine, apoi îmi fac timp de-o cafea. De cînd am primit antidepresivele prescrise de psihiatru, mă simt mai bine. Le iau dimineața, ca să fiu sigură că-mi încep ziua cu bine. Uneori am impresia că-mi înghit moartea, alteori le găsesc ca pe o salvare, dar rareori mă bucur să le iau. Nu e ca și cum le-aș lua și aș uita ce viață mizeră am, nu e ca și cum astea m-ar vindeca de toate regretele lui „aș fi putut-o face” sau „ce-ar fi fost dacă”, nu e ca și cum ai mei s-ar întoarce iar eu aș scăpa de eticheta „copil orfan”, nu e ca și cum aș simți că trăiesc într-adevăr, nu doar respir, nu e ca și cum aș întrezări o pată de culoare în tot cenușiul zilelor mele, nu e ca și cum toți oamenii pe care i-am iubit, s-ar întoarce și și-ar cere iertare c-au plecat cînd aveam cea mai mare nevoie de ei. Aș putea foarte bine să nu le iau, dar m-am învățat cu zâmbetul artificial, iar celor din jur le place. De ce n-aș face-o măcar pentru ei?

(Rømina Hämzeu)