Nu am avut niciodată vise. Sau nu mi-am amintit niciodată să le fi avut. Cred că aşa am fost mereu. De fiecare dată când închideam ochii, lumea din capul meu se destrăma ca o ţesătură mâncată de molii. A doua zi nu exista nimic. Nici măcar negru. Nimic să sugereze că peste noapte cineva a şters cu buretele toate desenele onirice măzălite pe sinapse. Şi nu mă enerva că a doua zi nu ştiam dacă am dormit o noapte sau o viaţă, dar mă scotea din minţi că fiecare noapte venea cu promisiunea unui vis doar al meu. Şi în fiecare dimineaţă mintea era mai goală ca ochii unui condamnat la ghilotină.

Refugiul meu a fost mereu minutul ăla de dinainte de a adormi. Pentru mine, cel făr’ de vise, locul ăsta era cel mai bun univers posibil. Acolo nu era şcolarul şters, adolescentul plictisit şi plictisitor. Eram orice altceva. În fiecare noapte altceva. Până când pâcla se punea peste ochii mei şi, timp de 8, 9, 10 ore, dispăream din existenţă.

Am început să mă consolez cu gândul că visele sunt celulele solitare în care ocnaşii sunt băgaţi în fiecare noapte. O puşcărie a minţii. Un blestem al subconştientului, menit să mă tortureze peste noapte. Închisoarea perfectă, moale, organică, o închisoare care-ţi dă iluzia de evadare în timp ce te ţine prizonier între pereţii duri ai scalpului uman. Mă întrebam în fiecare noapte, când gardianul striga stingerea printre deţinuţi, cât de netrebnic trebuie să fi fost de mi s-a refuzat accesul.

În fiecare noapte puneam capul pe pernă, mintea umbla bezmetică într-o lume care exista doar dincolo de marginea realului. Cotlonul ăla colorat ascuns între griurile conştientului. Locul ăla fără reguli. Fără legi. E locul ăla care nu e nici real, nici himeră. Locul ăla care nu exită fizic, dar în care ne-am întâlnit, cu toţii, odată. Locul ăla în care eram şi regi şi bufoni. Şi prinţi şi cerșetori. Eram toţi şi niciunul în acelaşi timp. Trebuie să mai fi fost cineva pe acolo. E locul ăla fără nume. Eu îi spun locul în care vin să viseze voluntar cei pentru care noaptea aduce doar întuneric. Nu şi vise.

Mult mai târziu cineva avea să-mi explice că toată lumea visează. Dar că cei mai mulţi uită atunci când se trezesc. Aş fi vrut să cred. Chiar aş fi vrut. Dar nu puteam. Stăteam în faţa lui, un om cu vise, cel mai talentat scriitor al tuturor vremurilor, incapabil să scrie un rând, pentru că e analfabet. Faptul că noapte de noapte visele se încăpăţânau să se arate era un handicap. Nu eram întreg. Mintea mea lua o pauză în fiecare noapte. Nu dormeam. Ci pur şi simplu mă blocam într-un vid. Fără forme. Fără culori.

În cele din urmă m-am resemnat. Până la urmă, nu toţi ne naştem visători. Nu toţi suntem capabili să evadăm. Aşa am devenit un altfel de visător. Unul fără vise, dar cu visuri. Ce noaptea refuza să-mi ofere, îmi ofeream singur. Nu povesteam ziua ce visam noaptea. Dar povesteam ce visasem cu două minute înainte. Şi, încet-încet, golul ăla lăsat de miile de nopţi fără vise a început să se umple cu altceva. Cu speranţe. Cu scenarii. Cu poveşti. Da, nu sunt adevărate. Ştiu măcar atâta lucru. Dar visurile mele nu sunt mai prejos de visele celor care, în fiecare seară când pun capul pe pernă, evadează. Eu măcar am ales să-mi construiesc singur puşcăria.

(Alex Ghiorghiu)