Mă ştii că ies greu din casă. Nu mai contează că-s leneş sau mizantrop, nu-mi place să plec din locul în care mă simt cel mai bine, asta e tot! Ziua aia a fost, însă, prea altfel. De când am deschis fereastra, dimineaţa, m-a lovit parcă în suflet un miros atât de interesant, un amestec de tei şi nostalgie, cum n-am păţit niciodată. Pe loc a început să mă gâdile-n talpă! M-am plimbat ameţit prin casă, mi-am făcut socoteli, planuri ca înainte de război, până mi-am spus : Gata, moşulică, a venit vremea să pleci în lume! M-am aranjat cu cea mai mare atenţie, de parcă mă pregăteam pentru vreo întâlnire amoroasă. Când am ieşit din apartament aproape m-am ciocnit cu vecina aceea tinerică. Mi-am umflat imediat pieptul şi mi-am supt burta, aşa cum o făceam când eram mai tânăr. Ea mi-a zâmbit parcă altfel şi pe dată m-am înviorat, ca un adolescent care-şi întâlneşte iubita în parc. Îmi venea să mă întorc după ea să-i mulţumesc, însă nu m-am oprit. Când am ieşit în faţa blocului am simţit nevoia să stau un minut. Totul mi s-a părut înduioşător de frumos. Am plecat spre staţia de autobuz. Parcă pluteam, nu alta. Când am ajuns acolo, maşina tocmai pornea, dar nu mi-a părut rău, dimpotrivă, m-am bucurat că pot să mai stau o vreme, nestingherit, în aer liber. Am gustat fiecare secundă, mi se părea că respir direct prin piele. Apoi, a apărut norişorul acela. La început nu l-am băgat în seamă. Mi s-a părut că am piciorul drept amorţit şi-am început să-l scutur uşor. Maşina nu se vedea. Norişorul devenise între timp un nor respectabil, cu o culoare puţin ciudată. Când am simţit junghiul sub coaste am avut senzaţia că-s prins într-o cursă. Mi-am dorit să nu fi ieşit din casă. Făcusem o greșeală! Până să mă dumiresc, a început o furtună oribilă. Toată lumea a fugit la adăpost, eu singur am rămas în stradă, prostul! S-a pornit o ploaie de poveste, cu tunete şi fulgere. Am stat acolo unde m-a prins, incapabil să mişc un centimetru. Nu am făcut decât să mă uit de jur împrejur. Eram singur cuc, fir-ar să fie! Nu-mi dau seama cât a durat potopul, poate cinci minute, poate cinci ore. Am rămas acolo, încremenit, cu apa şiroindu-mi până-n călcâie, un fel de prostu-proştilor cosmic. După ce a stat, am avut o clipă de calm. Apoi, mi s-a făcut frig. Nu mi-a fost niciodată atât de rece. M-a apucat un tremurat de-ăla incontrolabil. Am încercat să mă mişc, dar nu am reuşit. Atunci am văzut câinele ieşind dintre blocuri. S-a apropiat de mine tacticos, mi-a mirosit piciorul, apoi şi-a ridicat capul şi m-a privit în ochi. Nu am avut putere să-l gonesc. Când l-am auzit vorbind, am zbierat de frică. Am închis ochii şi am aşteptat să mă lovească apoplexia. Eram sigur că mi-a cedat un vas de sânge prin creier. Când am avut curaj să mă uit în jos, câinele era tot acolo. Mă fixa cu o curiozitate omenească, ba chiar cu milă, mi s-a părut. Era un maidanez obişnuit, genul de cotarlă de care te împiedici pe orice stradă a oraşului. Mă privea direct în ochi. M-a întrebat dacă am nevoie de ajutor, cum mă numesc şi dacă locuiesc în apropiere. Nu dormeam, nici vorbă! Eram în mijlocul bulevardului, plouat, paralizat, discutând cu un câine. Până să mă adun şi să deschid gura, parcă plictisit, animalul mi-a spus că nu e nevoie să zic nimic, voia doar să fie drăguţ. Dar tu ce arătare oi mai fi ?! am îngăimat cu un sfert de voce şi el a răspuns râzând răguşit, cu limba scoasă, ca într-un film stupid: câine! De când vorbesc animalele!? am continuat eu interogatoriul inutil şi el a dat a lehamite din labă, fără să-mi răspundă.

M-a întrebat dacă mă simt bine. Nu e treaba ta, câine de pripas ce eşti, am vrut să-i strig, dar m-am abţinut, convins că aş fi penibil. Poţi să taci, a zis el, ştiu tot despre tine. Până să deschid gura, s-a şi apucat să-mi demonstreze că e chiar cum spune. Am tăcut politicos şi înspăimântat. Mi-am ascultat povestea vieţii, nemişcat, tremurând de frig şi de frică. Ce viaţă banală, Dumnezeule! Îmi venea să-i strig: taci, e dureros! Gura a refuzat, însă, să mă ajute. Câinele mi s-a urcat cu labele din faţă pe umeri, m-a privit direct în ochi şi mi-a depănat tot, absolut tot despre mine. Încetul cu încetul, din botul lui negru mi s-a scurs toată viaţa, cu detalii cât firul de păr şi poveşti pe care doar eu le-aş fi putut povesti.

L-am ascultat, mut. Mi-am dorit să nu se oprească niciodată. La final nu mă aştepta nimic bun, ştiam asta. Dar el s-a oprit şi m-am uitat în ochii lui ca într-o oglindă. Am simţit recunoştinţă. Dintr-o dată am avut senzaţia îngrozitoare că animalul creşte. El continua să mă fixeze, cu labele din faţă sprijinite pe umerii mei. L-am văzut, terifiat, cum îşi cască încet botul imens. S-a apropiat de mine până când i-am simţit dogoarea respiraţiei. Apoi, fără grabă, m-a muşcat de faţă. Am urlat de groază, dar nu s-a auzit nimic. M-a muşcat iar, aşa cum te-ai înfrupta dintr-o pâine. Mă vedeam acum prin ochii lui. Capul meu, lipsit de faţă, chiar era o pâine imensă pe care o devora cel care devenise de-acum un uriaș câine negru. Frica mi-a s-a evaporat şi am avut un ciudat sentiment de linişte, asta chiar în timp ce fiara îmi devora ceea ce ar fi trebuit să fie inima. Aş fi vrut să spun ceva, să plâng sau să râd, orice, dar nu mai puteam. Era mult prea târziu pentru cuvinte.

Apoi, am ajuns aici.

(Bogdan Papacostea)