tibiPe drumul înspre Isaccea, după cetatea Dinogeţia, mă pomenesc cu un gândac pe umărul drept. Avem direcţii diferite, el din aripă şi eu din bicicletă.

– Un’ te duc, bre, gândace? Îl întreb pe gândacul care mirosea a balegă şi a încăpăţânare proverbială, deşi nu părea de prin zonele astea.
– Poate vrei să întrebi unde te duc eu, zice pata cu carapace.
– Şi unde ai vrea să mă duci, preaumerite gândac?
– Mă iei peste picior? După ce că am venit fix pe mâna care te doare, să ţi-o mai adun. Halal.
– Păi de unde ştiai că mă doare?
– Phh, ce întrebare mai e şi asta? Se vede de peste Măcin că ai încheietura mâinii drepte mai dezlânată. Da’, ia spune, cum s-a-ntâmplat? Văd că nu e jenă veche.

– Ştii multe, bre, gândace. Prea multe. Nu e veche, într-adevăr. E a doua oară în luna asta când mi se întâmplă. Acu’ două săptămâni, mi-a venit de hac un turc, iar aseară, un polonez. M-am trezit cu durerea pe care o meriţi atunci când ai în mâna dreaptă o cutie din care cântă la vioară un mustăcios (polonezul n.r.) sau un spân (turcul n.r.) şi sari din trenul abia pornit. Baiul e că în visul visat înainte de trezeală, treaba era fix pe dos:

Un turc (mustăciosul n.r.), sau un polonez (spânul n.r.), căra în mâna stângă o cutie, în timp ce o vioară cu corzile pe dinăuntru îi atingea cu arcuşul corzile vocale. Cânta la el în timp ce eu eram în cutie. Şi el urca, aşa, uşurel în vaporul ce atârna, prins în catarge, de apa ce luase locul cerului.

– Da, zice gândacul. Sunt ca dracu oamenii care-ţi cântă-n strună fără să te vadă la chip şi fel. Şi eu care voiam să te întorc. Te las mai bine în drumu’ tău, că văd că eşti deja sucit. Te mai doare mâna?

– Nu prea. Cum făcuşi?
– Eh, te-am dus cu vorba să mai uiţi de durere. Ai băut apă stătută din fântâna aia de la Dunăre?
– Nu. Da’ am băut trei zile înainte apă stătută-ntre struguri.
– Păi da! Să nu te miri că vorbeşti cu un gândac.
– Heh, nici gându’ pe mine. Doar gândacu’.
– Mda… Băi, biciclistule, eu am plecat. M-aşteaptă un câmp de rapiţă, mai sus. Hai, vise plăcute!
– Şi visele tale să fie la fel, bre, gândace!
– Eu nu visez! Eu sunt treapta aia care-ţi fuge puţin de sub picioare la-nceputul nopţii.
– Păi dacă eşti în domeniu, n-ai o vorbă bună pentru un rătutit?
– Ba da.
– Păi?
– Stai să mă gândesc. Mzzz…

Şi petrece trei minute mergând de pe un umăr pe altul cu primele două perechi de braţe prinse la spate. În al patrulea minut, tresaltă:

– Da! Cum tu ai visele îndoite, cred că cel mai prielnic ar fi să-ţi faci singur un Îndreptar. Ceilalţi să vadă-n el o culegere, dar tu să-l vezi ca pe un Îndreptar de Vise, chiar şi Mic. O să-ţi găseşti în el de-a dreptul visului.
– Păi şi cum s-o dreg p-asta?
– Întreabă-n stânga, de eşti treaz, da’ niciodată în dreapta, că de-acolo ţi se trage, vezi bine. Dacă întrebi în vis, să-ntrebi în dreapta. Află şi tu cum visează lumea neîndoit.
– Să trăieşti, bre, gândace! O să fac întocmai. Acu’ mai stai un pic, să-ţi fac o poză.
– Hai, hai. Nu te-ntrece. Am şi eu dreptul la imagine. Nu mi-a priit noaptea trecută, şi-s cam şifonat.
– Păi ce sa-ntâmplat?
– Am nimerit la visul unui pescar care se cam aghesmuise cu ţuică şi în camera aia mică, fără ieşire, m-am prins în răsuflarea lui. Am 2000 de ochi injectaţi şi-o sete cu care aş dovedi singur 7 picături de rouă.

Nu mă las convins şi scot aparatul

– Băăăă, ce-i aia? strigă gândacul.
– Nimic.
– Bă, nu ţi-am spus să nu mă pozezi? Lasă măgăoaia aia jos!
– Hai, bre, o poză de amintire. Nici nu se văd ochii cu lentilele astea.
– Bă, da tu chiar crezi că faci numa’ ce vrei? Am aripi, fraiere! Zice mai domolit.

Şi când să apăs pe declanşator, ăsta mic îşi ia zborul.

– Să mă pupi în fund, sucitule, îmi strigă în timp ce se preface-n punct.

Bag aparatu-n geantă şi-i dau pedală cu gândul la îndreptar. Apoi, când îl credeam plecat de mult, gândacul se întoarce şi-mi bâzâie pe la urechi:

– Vezi, vezi! Zice îngăduitor şi profesoral. Cel mai de preţ e ce visezi când nu te vede nimeni.

(Text publicat inițial pe blogul lui Tibrian Cimpoeru)