dumbravaNu știu despre alții, care au câte o nălucire, una și aceeași, de când se nasc, și o iau cu ei în groapă. Un amic visează că este nervos și se trezește cu dureri de cap de când se știe. Atât. Dar cum să mori și să fii același? Adică, inspiri mai puțin aer, sângele-ți curge cu încetineală. Te așezi să te odihnești, dar asta seamănă cu pregătirea morții. Așezat înapoi în beznă, visul nu te lasă, te condamnă la viață.

Vreau să spun mai departe că visele și visurile nu m-au mințit. Cele ce mi-a apărut în somn ca semn de viață, imită realitatea cu exactitate, însă prin mișmașuri. Iar presimțirile, când le-am respectat, au devenit simțire.

Toba cea mare

Liceul mi-a dat puține șanse la surprize. Să chiulesc devenise plictisitor, pentru că n-aveam unde să merg într-un oraș de 14.000 de oameni. Cutreieram blocurile neterminate din comunism, mergeam să ne scăldăm în Dunăre de prin mai, fumam până nu mai puteam și, oriunde, fugeam, de noi dădeam, ca-ntr-o oglindă, și de capetele noastre seci. Glumele ne aduceau la sfârșit de prietenie repede și apoi vegetam ca macacii restul timpului, încercându-ne inspirația prin teribilisme, pe care le învățam din filme – cele mai populare, ce prindeam. Patru ani seamănă pentru mulți cu un colet trimis prin curier rapid. Curierul îi dă goană, o ia prin gropi și pachetul sare din mașină, ajunge la altul, picnic la marginea unui drum de țară, o țară și așa înghițită de istorie. Norocul acestor patru ani ai mei a fost Tigoria.

Niște tigori s-au apucat să cânte metal. Plete aveau, chitări aveau, tobele erau mai greu de găsit şi scumpe. Cu puțin noroc, au găsit băieții rame pentru tobe, ce era cel mai important. Se decupează PAL, îl înmoi în apă, îl lași apoi strâns la soare să înțepenească în forma potrivită, adaugi aracet, bați cuie, aplici ca față de tobă pânză pentru bobinaj de la fabrica de țevi sudate, și scrii cu bidineaua pe toba mare TAMA. Ăsta a fost setul la care am învățat să cânt. Ursuzi din-ăștia, numiți artiști, sunt rari în provincie, tinicheaua familiei. De obicei, ei sunt oaia neagră a turmei, îndrăgiți la nunți cu lături și firimituri. Știi de ce nu cântă lăutarul? Pentru că-i e foame, se zice. Ca baterist nu am câștigat mare lucru, așa e. Am cântat moca la Târgul de carte, de la Romexpo, la un oarecare stand, în miros de mici și un soare ticălos. Șase ani de scenă și nici un sfanț pe care să-l poți drămui. Îmi pare rău, dar nu pentru mine.

Pustiul orașului, am realizat mai apoi, era cel mai mărunt lucru de care aveam nevoie să mă descotorosesc. O altă lume și-a instalat ordinea și s-a născut din voia mea. Atunci am realizat că poți să faci să existe timpul printr-o mișcare. Ca răsplată a nebuniei mele,  o femeie a început să mă viziteze, să mă alinte, îmi sosea pe la tâmple. Orice adiere de vânt știam că e mâna ei. Coapsele îmi zvâcneau de dragul ei, nu din cauza efortului, și mă supăram pe mine când greșeam și căutam să-i arăt o frază și mai lungă. Îi cântam și ea mă odihnea cu gândul că am făcut o femeie să mă asculte, că am chemat-o.

Visul meu a fost să cânt, chiar dacă nu mă ajuta mintea să o spun. Apoi să-mi fac trupă, care s-a numit Frunze. Să cânt mai bine. Am încercat să-i învăț pe alții să cânte, chiar dacă încercările mele concrete se rezumă la două eșecuri cu doi elevi, unul de doi și unul de patru ani. Trebuie pus visul ăsta pe seama visătorului. Bateria era și limba mea de foc cu care-mi trâmbițam dizrespectul față de profesori. Nu mă puteau avea prizonier. Iar evadării au răspuns cu limbă de lemn.

Visul este real. Să scrii, să pictezi, să scoți din bezna cărnii zeul suprem al voinței, spermatozoidul. Ideea de spermatozoid. Pe el să-l lași să-ți fecundeze trăirile, halucinante sau banale, fără părtinire.

Un şarpe prietenos

– Șarpele acela, care te-a ochit de departe, îl vezi?

– Lasă-mă puțin, ascult copacul, abia am ajuns.

– E un șarpe prietenos.

Abia ajunsesem pe malul lacului și nu știam ce-i cu mine, de ce caut liniștea de acolo, în stânga cărării. Mi-aduceam aminte vag călătoria mea, pe care am început-o din nimic. M-am găsit aruncat în lume cu un grup de cercetători. Părea că îi interesează relieful locului și n-avea cum să nu mă mire curiozitatea lor. Ziua aceea părea închisă într-un cer betonat. Nu știai unde se întâlnește cerul cu prigoana ce a alungat orice culoare și formă de viață de pe pământ. Culmea că vedeam ceva în zare și pe lângă noi. Aveam un singur drum. În dreapta, am găsit, nu cu puțin interes, o groapă, sau mai bine zis, un abis. O gaură în glodul cenușiu și cleios, parcă se deschisese acolo din depresia câmpului. Când ne-am apropiat de ea, am văzut bezna, am simțit cum absoarbe sunetul și am scos lanterna. Înăuntru, lumina se pierdea ca un fir, se prăbușea în tăcere. Unde? Nu știam, nu avea capăt. Plecăm, cuprinși de un fior, dar nu aveam ce să măsurăm. Înainte pe sfoara expediţiei, am întâlnit un nod iar. Nu știu, n-am mai stat să aflu de la ceilalți, dar pe mine m-a cutremurat o altă groapă, mai întinsă, ca un crater, ceva ce poți vizualiza, oricum. Tot în dreapta drumului se afla și această a doua anomalie și a fost destul pentru mine. Am traversat cărarea. Ca să găsesc dincolo – cât de orb am fost – , verdeață încolțită cu sălbăticie. Nu, era numai iarbă, dar amintirea peisajului dezolant m-a făcut să cred că pajiștea proaspăt descoperită este ceva luxuriant, o senzație pentru ochi și tălpi de care ți-era dor, pentru că nu ai memorie pentru senzaţii, decât dacă sunt ţesute în trăiri.

Plecasem cu teamă și totuși n-avea rost graba asta. Echipa o lăsasem în spate, aproape că n-am băgat asta de seamă, dar cuprinderea aceea spurcată îmi spunea multe despre toate celelalte care mi se înfățișau, că era suprafaţa unor nenorociri. Din somnul ei au răsărit și locul cu iarbă de care mă bucuram și lacul lângă care mă odihnesc acum și copacul pe care-l ascult. Câinele, care s-a aciuat de mine de la primul pas în acest paradis, urmăreşte cu botul pe labe valurile și șerpuirea nenorocitei reptile, fără mâini, fără picioare, blestemata târâtoare.

Cu cât se apropia mai mult șarpele de noi, nasul câinelui se aprindea mai tare. S-a înroșit până la ceafă, tot mai departe până la coadă și unghii. Radia! Abia atunci a început să latre. Ca scuipatul lacului țâșnește să mă muște șiretenia.

– E un şarpe prietenos, îmi zice cerul, care mă face atent la şarpe.

O femeie verde creşte din mine, eu prind rădăcini, care-mi sunt mâinile şi picioarele, această femeie verde la chip şi piele, ea se încordează, ca eu să dispar, ca să mă protejeze. Nu ştiu dacă şarpele a muşcat. Sunt din nou cu picioarele pe pământ şi sunt sănătos. Reiau expediţia.

Fata mea

Nu ştiu exact dacă eu am găsit-o sau ea m-a găsit. Poate am regăsit-o, am uitat-o, am visat-o, m-a protejat. Rămâne un lucru sincer între noi: trebuie să avem grijă unul de celălalt. Să nu o respect înseamnă să mă pierd pe mine. Este oarecum deranjant să te gândeşti că depinzi într-atât de opusul tău. Să cânt îmi dă suflu şi mă face să sufăr, spre mulţumirea mea, căci mă face să trăiesc cu totul. Odată, recent, mi-am spus că trebuie să fiu inima acestei trupe din care fac parte, să pompez cu discreţie, să nu se resimtă trupul nostru. La sfârşitul concertului voiam să vomit de epuizare. Dar atunci trupul deja se odihnea. Depindem într-atât unul de altul cât să ştiu că visul merită să fie real. Că, dacă continui să mă împotrivesc autorităţii înnăbuşite în liceu, unde am învăţat ruşinea prin ură, îmi voi pierde vederea cu care să pot să împodobesc fata mea, femeia care creşte cu mine. Tot așa voi uita să mă întorc la studiul partiturii și voi răsturna masa îmbelşugată la care m-au poftit împăraţi ai ritmului şi rămân străin şi pribeag, refuz acest dat şi mă aşez la piciorul mesei cu beneficiarii destinului. Nu mă refer la lăutari. Nu, ei perseverează.

Solipsismule, cimitir al existenței mele, mi-e frică să mor, chiar dacă învăţ asta uşor-uşor. Mă întorc spre banal.

Trăiască Tigoria.

(Cosmin Dumbravă)