Verific dacă ecranul telefonului străluceşte mai tare decât de obicei. Aştept serotonina să-mi ia ochii. O, fetele au căciuli de roboţei, cercei de plastic albastru, cleme speciale. Băieţii aduc sticle cu apă din izvorul de lângă cort, condensul pe ele e perfect. Verific ecranul telefonului. Conturul pupitrelor se aprinde în verde. Numere şi algoritmi în verde zboară spre mine în spaţiu. Efectul matrix în DOS. Cei patru au ieşit direct din matrice şi pun muzică pentru noi. Nu au îmbătrânit foarte mult, deşi cântă de patruzeci de ani! Pe ecran emulsii termice. Încep să dansez foarte minimal, ca toată lumea de altfel. Când primesc mai multă căldură de la decibelii sintetici decât m-aş fi aşteptat, strig de încântare. Am uitat să verific ecranul telefonului, dar e cât se poate de clar că s-au închis barajele şi acum serotonina stă mai mult în creier. Ce frumos se ridică în câmp alb construcţiile abstracte. Autocad love. Serotonina face baie în serotonină. Sunt lumini şi lumini, bro. Cele mai intense sunt pânzele astea vii de culoare care rămân pe vecie cu noi. Firme luminoase topite în pastile. Apoi, luminile scenice. Sunt o mie de nivele de intensitate. Chioşcurile cu jetoane, becuri slabe, obturate de placa de plastic. Lumini care filează în parcuri sau în curentul de la metrou. Un suflu străin şi malevolent ar fi suficient să întrerupă electricitatea. Începe Autobahn. Maşini de epocă germane trec pe sub poduri, printre dealuri line, spre soarele după-amiezii, spre infinit.

[…] Wuu, fluierături, mâini în aer. […]  O guriţă de apă de izvor, urale, furnicături dumnezeieşti […] Degeaba vreau eu ca dragostea copleşitoare să dureze veşnic, să mă închidă veşnic într-un arc voltaic, în gaze rare, veşnic. Nu pot să nu mă gândesc la autostrăzile noastre. La maşinile furioase cu care ne întrecem pe un tronson de autostradă care ar putea fi spălat la primăvară de un val de pământ. Luminile au o mie de nivele de intensitate. Cea mai de jos e a lumânărilor de ceară pentru vii şi morţi. Cea mai de jos e ceara solidificată în nisip. Glow-ul ei mat, cenuşiu sau de un portocaliu dubios, după caz. […] Wuu, fluierături, mâini în aer. […]  O guriţă de apă de izvor, urale, furnicături dumnezeieşti […] Degeaba vreau eu dragoste copleşitoare într-un glob de sticlă, degeaba vreau coralul roz din presse-papier. Cu Trans-Europe Express păţesc la fel. Nu pot să nu mă gândesc la pasarela de zece tone căzută pe calea ferată lângă Ploieşti. La reţelele de distribuţie şubrede. La infrastructura care, din moment în moment, s-ar putea comporta urât cu oamenii. După o oră şi jumătate, cei patru părăsesc scena, dar revin pentru câteva piese legendare, printre care The Robots. Din fericire asta îmi încarcă bateriile. E ca şi cum aş fi tras o liniuţă de speed. Super tare concertul, poate era şi mai bine dacă luam o boabă întreagă, ca valul de plăcere să mă ridice sus, cât mai sus, un val lat cât o autostradă, sus de tot, acolo unde surferii rămân singuri cu soarele şi viteza.

(Andrei Dósa)