Casa e goală și dimineața e limpede cu cer albastru perfect întins, cu zgomotele străzii care ajung până la fereastra deschisă a dormitorului. Ioana stă pe pat, are picioarele acoperite, ridicate sub pătură, ochii imobili privesc în cartea deschisă care i se sprijină de pulpe. Din spatele coperţilor deschise soarele alunecă pe peretele blocului vecin, îi simte căldura cum intră sub pătură, îi încălzeşte gleznele, pământul se învârte cu viteza potrivită, nici mai repede, nici mai încet, iar gândul acesta e reconfortant, o linişteşte, un zâmbet îi apare în colţul gurii, chiar dacă paginile albe din faţa ei sunt despre moarte şi bătrâneţe şi urină înţepătoare şi decrepitudine. Speră să ajungă la ultima pagină şi povestea să se termine frumos, ca o jachetă care cade dintr-un cuier, dar mai sunt încă multe pagini albe, femeia se ridică din pat, vede soarele, căldura intră mai bine sub piele. Floarea din colţul balconului a făcut peste noapte un pui, un fir verde, subţire ca un fir de păr de trei centimetri.

Ieri nu-mi amintesc să-l fi văzut acolo, îşi spune Ioana şi ridică un tricou şifonat de pe un fotoliu. Îl desface, încă poartă forma copilului care l-a locuit ieri, nu e murdar, îl duce la nas, îl miroase, corpul e încă acolo, înfăşurat în pânza albă şi Ioana se miră că dimineaţa e atât de albastră şi de lungă şi ea e singurul om din casa locuită de un fir verde de trei centimetri şi de un tricou alb. Viteza pământului a rămas neschimbată chiar dacă în orice clipă s-ar putea să se înteţească vântul şi de dincolo de munţi ar putea să apară nori şi dimineaţa s-ar putea stinge într-o secundă.

Mai bine mi-aş prăji nişte ouă, îşi spune Ioana, apoi voi face un duş şi poate voi mai citi câteva pagini. Din tigaia încinsă sar stropi de ulei care pătează folia de inox a aragazului. Ioana mănâncă în linişte, de pe hol se aude liftul care se opreşte la etajul ei, se deschide uşa, doi paşi, cheie în uşă, un lătrat. Ioana pune farfuria în chiuveta goală, primii nori se ridică din spatele pădurii, e încă devreme, dimineaţa mai ţine.

Apa ţâşneşte cu putere din găurile duşului, o stropeşte pe faţă şi o face să-şi închidă ochii. Aerul din baie se taie în felii subţiri, ea le derulează cu încetinitorul în spatele privirii, ia săpunul, îşi freacă braţul stâng, îl scapă din mână, el cade şi alunecă spre scurgerea din vană. Se vede pe ea un fascicol de lumină pe una dintre feliile de realitate trăite cândva, ar întinde mâna să deruleze în sens invers diapozitivul, dar mâinii îi e teamă ca de o plită fierbinte, doar că nu e nimic fierbinte, mâna i s-ar lovi de un perete opac şi dur şi nimic nu e mai departe decât ieri, decât săptămâna trecută când îi auzea paşii scufundându-se în moliciunea covorului, când îl ţinea de mână şi se plimbau pe lângă canalul care şerpuia în spatele oraşului, trecea pe lângă cartierele mărginaşe, pe lângă fosta fabrică de curele şi el a zis: „uite o clădire din care cresc ramuri şi crengi uscate” şi chiar aşa era, îşi amintea perfect culoarea roşiatică a zidurilor, geamurile mari cu sticla spartă din care ieşeau crengi uscate de care se agăţaseră pungi de plastic rupte. Acum nu mai avea nici cui să spună „mai ştii? îţi aminteşti?”, pentru că tricourile au doar memoria corpului, tricourile sunt mute.

A închis apa, a ieşit goală din baie cu paşi uzi din care se ridicau aburi, s-a înfăşurat în pătura de pe pat şi a rămas în faţa ferestrei. Se gândea la camera de hotel din oraşul care părea nelocuit, fără claxoane, fără clopote, fără autobuze, cu fereastra ca un sandwich în care perdeaua era închisă între două felii de sticlă. Bucata de material transparent filtra lumina şi îmblânzea feţele de pe stradă, îmbrăca noaptea într-o spumă albă, iar dimineţile erau mereu învăluite în ceaţă. În faţa hotelului, canalul făcea o curbă spre stânga şi apa se oprea într-un bazin unde vântul aduna sticle de plastic, cutii şi pahare colorate, resturi şi gunoaie care pluteau în derivă. De unde să fi ştiut că acela urma să fie ultimul oraş în care copilul ei era viu, un oraş golit de celule, care-şi expulza locuitorii ca pe nişte unghii tăiate şi lăsa în urmă un singur indiciu al prezenţei lor: sticlele de plastic şi cartoanele colorate care pluteau dimineaţa strânse unele în altele, singura dovadă că acel loc fusese cândva viu.

Ioana şi-a strâns pătura în jurul corpului, soarele a traversat deja trei sferturi din fereastra dormitorului şi lumina un colţ de la picioarele patului. A intrat în bucătărie, a şters stropii de ulei de pe plită, a luat un măr din coşul de fructe, a dat drumul la gaz şi s-a întors în dormitor.

Firul verde s-a mai înălţat cu câţiva milimetri, zgomotele străzii nu au mai reuşit să ajungă până în dreptul apartamentului unde o femeie stătea întinsă pe pat şi muşca dintr-un măr, soarele îi încălzea vârful picioarelor dezgolite, cartea mai avea doar câteva pagini necitite, iar finalul se anunţa fericit.

(Laura Pamfiloiu)