N-am condus niciodată în condiții mai halucinante ca ieri.

Am plecat din Quebec City la unu și jumate și am ajuns acasă, la Montreal, la șapte seara. Pe „Chemin du Roy” am intrat într-un cer plumburiu, dens, care apăsa greu tărâmurile albe din jurul binecunoscutei șosele turistice. Automobilele din jurul meu împrăștiau zăpada transformată într-un fel de abur șerpuitor, hipnotizant, blurând linia de demarcație dintre benzi. Am ținut mașina – un Versa labil, închiriat – la 80-90 km/oră, de teamă să nu derapeze, să nu mor, să nu murim!

Brusc, pe cer a apărut un punct de fum albăstriu care a luat forma unui elan. A suflat cu litere aurii – „My name is Elan Mosk”. Apoi mi-a scris cu copitele că mai bine aș fi stat acasă – „You should have stayed home, boy. I got killed by a truck few min ago. It’s dangerous out there.” Pe misteriosul Mosk îl lovise un camion.

A coborât coarnele, picioarele s-au frânt sub el, s-a transformat în vârtej de praf și s-a contopit cu aburul șerpuitor de pe drum, spre uimirea mea continuă. Familia dormea.

Un panou electronic de pe margine mi-a confirmat pericolul – „Conditions hivernales extrêmes”.

Foto: Natalia Popescu

M-am speriat. Îmi pierdeam mințile. Rulam, totuși, pe elan. Nu ți se arată prea des năluci animale care, acum sunt materie, câteva clipe mai târziu spirite pe cer, apoi înșelătoare prafuri pe care te tripezi la volan.

Lîngă Yamachiche, în regiunea Maskinongé, se circula pe avarii. M-am luat după cei din fața mea, am încetinit, am frânat. În oglinda retrovizoare, am văzut cum, în spatele meu, o femeie într-o Civic roșie a scăpat volanul de sub control, mașina s-a întors de două ori și a ieșit de pe șosea.  Era să mă acroșeze. La radio, cânta Stromae – un song vesel-trist. Am tras pe dreapta. Tănăra s-a aplecat pe scaunul din dreapta și a deschis geamul. Mi-a spus că cineva de sus i-a strigat să tragă de volan stânga. „Une espèce d’orignal, genre, entouka…” Nu părea debusolată. A ieșit din zăpadă fără probleme. A demarat.

Un vârtej de ninsoare fină s-a ridicat către cerul gri, am revăzut punctul de fum albăstriu. A reapărut elanul. Mi-a desenat cu copita – „saved you this time, brah”. Am înghițit în sec.

– „Mersi, fratello Mosk”, am șoptit.

– „No worries, brah”, am auzit o voce în mașină, ca dintr-o cutie cu ecouri. Apoi a dispărut de pe cer.

Am ieșit de pe autostradă. Cabluri electrice, stâlpi strâmbi, cutii poștale stăteau să cadă, copaci goi și-un punct luminos undeva la capăt.

Am ajuns la Montreal. Cioaflă. Dégueulasse. La radio se-anunțau accidente care blocau traficul în oraș. Am făcut o oră de la Galeries d’Anjou până-n Outremont. Copii m-au rugat să nu mai înjur primăria.

(Ciprian Popescu)