Credit foto: Cosmin Bumbuț

Străluceşte peste tot în jur remanenţa remanenţei unei stele vestitoare. Magi, prunci, reduceri. Oameni ciudaţi pe străzi. O tipă căreia îi lipseşte ceva ca să arate a hipsteriţă, cu o ţigară boţită în gură. Merge cu nasul în telefon. Din cauza semiîntunericului, confund ţigara cu un fel de S pen. Lângă intrarea într-un bloc, o altă femeie, combinaţie ciudată între Butthead şi o ţărancă olandeză, imploră un cuplu de tineri să nu se certe. Apropie cheia magnetică de interfon şi îi lasă pe cei doi să intre. Îmi fac tot felul de scenarii. Mă întreb de ce tocmai cel mai neplauzibil îmi stăruie în cap: ăştia au convins-o pe femeie să îi lase la ea în casă, îi cunoaşte de undeva, de la o aşa-zisă societate caritabilă fantomă.

Merg mai departe pe trotuar, plimbarea mea de seară se apropie de sfârşit. Doi motani virează de după un gard viu, se îndreaptă spre mine cu viteză maximă. Când mă vede, cel din faţă, negru cu alb, îşi ajustează traiectoria şi dispare pe sub maşinile parcate la marginea trotuarului. E urmat, la câteva fracţiuni de secundă, de motanul tigrat. Apoi se aude un poc şi văd corpul primului rotindu-se în aer la înălţimea farului din spate al maşinii. Celălalt reuşeşte să evite roţile, prin manevre haotice de încetinire marcate de groază şi surpriză. Motanul lovit se zbate încovoiat, cu colţii afară, într-un rictus încremenit. Asfaltul îi respinge greutatea. Îl împing repede din mijlocul drumului. (Înfăţişarea lui e atât de înfiorătoare, încât aleg să-l împing cu piciorul.) Se formează o mică coadă de maşini – când ajung lângă trotuar traficul se decongestionează instantaneu. Nimeni nu opreşte să vadă ce s-a întâmplat. Motanul tărcat aleargă în jurul nostru, se apropie, se îndepărtează, nu ştie ce să facă. Cel rănit se zbate între două maşini parcate, cu o înverşunare din ce în ce mai lipsită de vlagă.

Aş putea să-l duc la veterinar, s-ar putea să fie încă deschis, chiar dacă-s ultimele zile ale anului, dar sunt cel puţin 300 de metri până acolo şi nu am cu ce să-l car. E murdar, e turbat sau poate că eu sunt ăla turbat, pentru că nu sar imediat să-l iau în braţe şi să mă îndrept în fugă spre cabinet. Fug repede până acasă, iau o plasă de rafie de la Mega şi mă întorc la locul accidentului. Acum deja sunt ok, aş sta şi o oră la veterinar. O să-i pună frumos piciorul în atele, ce altceva ar putea să aibă şi o să-l ţină acolo o vreme. Sau îl duc la mine.

Motanul e moale ca o cârpă. Îi caut pieptul alb cândva, cenuşiu de la praf. Nu simt nimic. Îl scutur de mai multe ori, dar nu mişcă. Din bot i se preling boabe de sânge roşii cârmâz. Are ochii sticloşi. Încerc să-i închid un ochi, de parcă asta ar fi o metodă de a verifica dacă cineva e în viaţă. Apoi mă ridic, îndoi plasa în patru, în şase, o bag la subraţ şi mă duc acasă. Câţiva dintre primii oameni cu care mă intersectez mă măsoară cu suspiciune. De ce a răsărit tipul ăsta tocmai dintre maşini? Ce-i cu plasa aia băgată iute la subraţ? De ce e atât de grăbit? O fi vreun spărgător de maşini care nu a găsit momentul oportun să acţioneze? Nu, e bunul samaritean care a vrut să facă o faptă bună de sărbători, dar na, n-a fost să fie.

(Andrei Dósa)