Am dat un strigăt de luptă și am înaintat. Sunt la granița copacilor, pantera fuge și eu încep să bocesc. Am pierdut arcul, am pierdut ziua și cartușul. N-am bani de pușcă, dar, în schimb, am bani de altă demnitate. Pentru că pe a mea tocmai a luat-o o panteră. O nenorocită de panteră.

În fine, cine a făcut panterele? Niște tigri negri. N-au sens, n-au marcă proprie și mă fac să sufăr. Planific de zile, strâng bani de pușcă și cartușe, déjà vu, amanetez antena televizorului pentru că televizorul e mai ieftin, dau brățara cu suzetă de la nașa mică de când o legănam în brațe și a scuipat-o, déjà vu. Am crezut că nu o să mai simt vinovăție. Deja de prea multe ori făceam pact cu amanetul, că n-am bani de cartușe. De-ja…

Măi, măi, urme de iepuraș, și ce face un iepuraș într-o pădure? „E habitatul lui natural, retardatule!”, șoptește eul meu liric, ăla pe care îl ignor mereu, la fel ca pe simțul comun și instinctul de… 2 pași, 3 pași, 4 pași. Măi, măi… Iepurașul rage, rag și eu, veverița rage, rag și eu, și o iau la fugă. Îmi las amprenta feței pe un stâlp de lumină, care e într-o pădure, care e într-un sat dintr-un oraș, dintr-o metropolă. Prea departe a fugit pantera cu demnitatea și déjà vu-ul meu, amprenta mea, a copacului, esența vieții. Satul metropolă, pantera fără corzi vocale și un iepuraș cu o veveriță care rage tare.

Am zis că nu pot să mă dezmeticesc și că rămân mahmur mereu, mă obosește vânătoarea continuă și aș vrea să mă schimb, să fiu un plantator de castraveți murați de succes. Nu mai vreau să fug după ceva ce fuge. Nu mai plec pe fugă la piață cu pușca, pen’ că nu am bani de cumpărat și nu mai pot amaneta casa, e ipotecă pe ea permanent. Sunt în stand-by de ceva vreme ca să mai ipotechez ceva, cam rămân fără idei. Și fără somn, nu prea mai dorm, doar pășesc alene pe potecă și încerc. Să mă trezesc. Să mă ridic. Să nu cad. Să merg să mă spăl pe față. Mamă, ce față am!

– Da’ urât mai ești. Reflexia se cam încruntă la mine, scoate o mână și mă pleznește.

– Ca să nu mai fii prost, nu se vânează în spații închise, re-tar-da-tu-le!

Și când m-am trezit din vis, erau toți strânși lângă mine. M-am gândit întâi că trag așa, spre țările calde, dar fețele lor erau prea vesele.

– Robin, ți-am cumpărat o panteră cât timp dormeai.

– Ce să fac eu cu o pant… și repede mi-am adus aminte visul, că așa zic specialiștii că se întâmplă, pac, creierul face o întrosătură, apucă ultima lui activitate în dinți și vine cu ea la tine. Cuțu cuminte! Mai bine îmi luați un iepuraș drăgălaș a fugit de pe imaș, băi netrebnicilor, le-am mai zis.

– Noi facem tot ce putem pentru tine, vânătorule, și tu te superi ca un prunc fără suzetă! Aoleu, aștia au visat cu mine, cum să știe și de suzetă? mă gândesc eu.

Am rămas cu pantera, e prietena mea și verișoara mea primară, pentru că, între timp, bunicul dinspre tată s-a însurat cu bunica panterei mele. Nu mai știi cum e cu rudele astea. Nu mi se pare că o panteră neagră e o soție bună. Verișoară, mai treacă-meargă.

Azi plecăm la vânătoare.

– Bunicule, mai ai cartușe?

– Am, nepoate, niciodată nu rămân fără.

Dar voi lua și arcul la mine, de data asta o să omor tot ce visez, nu mai risc nimic. Dacă cumva amicii mei îmi vor face iar cadou ce nu vânez? Cine știe cu ce mă mai trezesc pe lângă mine și cu cine se mai însoară bunicul. Pffffff!

(E. Sonne)