Credit foto: Kevin Dietrich

În contact îndelungat cu oamenii, animalele ajung profitoare ale civilizaţiei. Urşii se bucură nespus vara, când campingurile din munţi sunt populate de excursionişti, asta ştie toată lumea. În alte locuri, pescăruşii caută-n gunoaie. Mistreţi taie calea alergătorilor din parcul de la periferie, grăbindu-se să ajungă la piscina dezafectată, unde în zece-cincisprezece ani s-a format o mocirlă.

Prima oară când am văzut urs nu m-am speriat foarte tare. Turiştii îi aruncau mâncare de la fereastra hotelului. Ţin minte doar şvungul, elanul animalului care se ridica pe două picioare ca să ajungă cu botul până la fereastră. Masa corporală, izbiturile în grilaj, forţa lui brută şi imprevizibilă erau de speriat. Dar era şi ceva jucăuş în modul în care înşfăca hrana. Cred că ursul ăla avea golăneala în el. Asta mi-a plăcut, deşi pe atunci încă n-aveam instrumente să explic aşa de frumos spectacolul ursăresc.

Şi pot spune că o vară întreagă am avut parte la greu de spectacolul ăsta. În facultatea de Silvicultură s-a răspândit zvonul că la lacul Sfânta Ana este plătit destul de bine postul de supraveghetor pe timpul verii. Eu şi cu câţiva prieteni ne-am băgat. Să fie o vară de băieţeală adevărată și vrăjit cu fetele venite în vacanță. A fost şi băieţeală, dar mai mult plictiseală şi nervi. Un tip care din asta trăia, un pădurar permanent adică, ne-a povestit că unii urşi sunt atât de înmuiaţi de lene, atât de profitori, încât nu pleacă nici măcar în timpul zilei să se furajeze cu fructe, se bagă sub rădăcina vreunui copac smuls de furtună şi picotesc. Omul mai făcea glume din astea de luat peste picior băieţi necopţi de la oraş dimineaţa, când treceam pe la cabană să ne bem ceaiul de fructe de pădure granulat instant şi să ne primim arma şi muniţia, adică pistolul de start şi capsele cu praf de puşcă.

Orele de vârf erau dimineaţa, când mai trecea pe la container câte un urs rătăcit, şi înainte de lăsarea întunericului, înainte ca noi să ne apucăm să strângem gunoiul din pubelele amplasate pe marginea lacului. Smulgeau sacii şi împrăştiau gunoaiele pe jos. Eram sunaţi de turişti panicaţi că au văzut un urs traversând în goană pădurea, oameni care cred că n-ar fi avut suficient nerv să urmărească până la capăt filmul The Edge. Veneau la căsuţă cu teama întipărită pe faţă, spunând că un urs s-a aşezat în mijlocul drumului care înconjoară lacul şi că ei singuri nu ştiu ce să facă. Atunci săream de pe scaune, lăsam cărţile de joc ungureşti şi ţâşneam pe potecă, în pădure, să băgăm groaza în răufăcători. Scoteam din alergare pistolul de start, pentru aşa ne-au învăţat băieţii care mai lucraseră acolo şi-n alţi ani, şi trăgeam. Era amuzant cum se dezmeticeau din voluptate namilele alea. În mod involuntar, voiam să creăm un număr de dresaj, măcar unul rudimentar. Alergam ca apucaţii să întrezărim măcar o geană de dresaj. Contam pe elementul surpriză, singurul nostru aliat. La ce poate spera mai mult supraveghetorul unei grădini zoologice atât de întinse? Să facem din urşi un fel de hopa-mitică. Noaptea jucam 66, spuneam bancuri porcoase până la epuizare, adormeam în duhorile de palincă amestecată cu ceapă roşie a zece guri, în timp ce tura de noapte îşi făcea treaba prin împrejurimile campingului. Toţi cei din echipa de noapte erau maturi, nu petreceam prea mult timp cu ei, abia îi vedeam la faţă.

Un tip mai scârntit din echipa noastră, care odată a tras la oha cu pistolul de start pe serpentine ca să sperie un motociclist, pentru că spunea că-i urăşte din suflet pe motiv că poluează fonic pădurea, ne-a propus să mergem să stăm o noapte la observatorul de urşi. Ministerul Mediului dăduse undă verde la vânătoare de urşi (se petrecuse un incident în Bicsad, un sat de la poalele muntelui) şi unchiul lui, ceva mare şef pe la ocolul silvic, urma să vină personal să se ocupe de asta. Nepotul a primit permisiunea să i se alăture, în scop educativ. Oamenii de la ocol au momit ursul şi, după mai multe zile, l-au chemat pe şef la vânătoare.

Am dârdâit de frig, atenţi la poveştile de vânătoare mult prea metodice, pline de detalii tehnice, ale pădurarului-şef. Noaptea nu se mai termina, iar însoţitorul pădurarului, un tip la vreo treizeci, foarte zelos, îi tot punea întrebări şefului său şi astfel pădurarul se pierdea şi mai tare în divagaţii, fără să scape din priviri, nici măcar pentru o clipă, poiana unde ar fi trebuit să apară ursul. În ciuda frigului, am reuşit să aţipesc o jumătate de oră, dar m-am trezit în agitația celor rămași de veghe.

Ursul se deplasa încet spre mijlocul poienii, adulmecând din când în când în iarba înaltă, habar n-avea ce-l aşteaptă. Impactul glonţului s-a auzit ca un plesnet de bici, nimic tragic, dar surpriza animalului şi felul în care a sărit în sus, iar mai apoi gemetele lui oribile, care veneau de undeva din adâncul pădurii, m-au umplut de neliniște. Am început să mă plimb de colo-colo prin spaţiul strâmt al observatorului, mi-am apăsat în mod repetat oasele feţei cu mâinile ca să scap de presimțirea că zgomotele animalului mă vor bântui pentru totdeauna.

(Andrei Dósa)