Imagine: Dorin Cucicov

A primit coletul cu mănușile de jucător și și le-a pus repede pe mîini – ardea de nerăbdare. Erau transparente, erau pe comandă, făceau un contact foarte bun cu nervii și nu semănau deloc cu mănușoaicele de pe vremea cînd era taică-su ca el. Le luase pentru a juca șotronul – mă rog, un joc inspirat din șotron, dar mult mai complex. La fel ca în șotron aruncai o pietricică, la fel săreai, numai că imediat după ce săreai numerele se schimbau, iar săriturile se compuneau într-o rezolvare continuă de adunări, scăderi, înmulțiri și împărțiri. Era un joc cu care rămase din copilărie, un joc folosit pentru a-i învăța pe copii matematică. Nu era unicul, de fapt erau chiar foarte mulți cei care continuau să-l joace mult după ce terminau ciclul primar, iar jocul evoluase între timp și devenise mult mai interesant.

Se cufunda în joc atît de mult încît intra deseori într-un soi de transă și nu-și mai dădea seama ce e realitate și ce nu.

Pentru că era foarte isteț, trăia o voluptate nemăsurată ori de cîte ori ieșea o versiune nouă. Putea sta cîte două zile aproape neîntrerupt, forțînd limitele și încercînd să găsească erori. Nu reușise niciodată, procesul însă făcea toți banii.

Băiețelul din parc. Băiețelul din parc cu șorți ca ai lui cînd era mic și care juca șotronul. Nu jocul 3D – jocul din realitate. Îl urmărea uneori cînd trecea pe îngă el și-i fura din mișcări. De regulă asta nu făcea altceva decît să-i complice jocul, ceea ce-i asigura provocări noi, dar se întîmpla să-i și dea soluții, pentru că-l scotea din rutină. Astăzi se oprise lîngă băiețel mai mult ca de obicei. L-a urmărit mult timp și s-a cufundat în gînduri și calcule. Uitase și de foame și de sete. L-a trezit vocea maică-sii, care îl striga de undeva de aproape. S-a dumirit doar cînd i-a simțit mîna pe umăr și a înțeles că nu era în parc ci în camera sa. Ce naiba? Prima reacție a fost să rîdă, apoi a accesat descrierea jocului – foarte tare, versiunea asta îți accesa amintirile și se inspira din ele ca să improvizeze scenarii noi, fără o legătură directă cu jocul. Acum – cînd credea că e cît pe ce să depisteze o eroare! A început să rîdă. Jocul i-o luase pe dinainte.

(Vlad Bolocan)