Credit foto: Cosmin Bumbuț

cel mai aiurea e să fie zero fun. mi s-a întâmplat şi pe băieţeală, dar şi pe caterincă amoroasă, să nu ştiu de glumă şi astfel să nu mă descurc. tocmai ca să nu-mi fac prea mult rău amintindu-mi de câte ori în viaţa asta am fost slab de înger sau pur şi simplu fraier, n-o să mă lungesc, dau un singur exemplu şi gata.

strângeam la un moment dat pachete goale de ţigări. primul meu pachet a fost unul de parisienne. nu conta că era necartonat. am coborât scările alea cu pereţi ceruiţi pe alocuri de jeg, nu era nimeni cunoscut pe afară, în afară de un băiat pe care-l ştiam doar din vedere, grasu. chit că eram reticent să intru în vorbă cu el, l-am întrebat ce mai face. mi-a zis că are un pachet de golden american, în care încap douăzeci şi cinci de ţigări, şi că vrea să-l plaseze. eu până atunci nu văzusem niciodată un pachet cu douăzeci şi cinci de ţigări. la televizor arătau pachete cu douăzeci de ţigări. l-a scos din buzunar, mai la fereală, aşa, m-a întrebat ce dau pe el. i-am zis că am un pachet gol de parisienne acasă. parisienne? nu auzise de aşa marcă. probabil că nu avea cine ştie ce valoare, dar el mi-a trecut asta cu vederea. m-a luat sub aripă, cu privirea aia de paternitate distrată. mi-a făcut cunoştinţă cu unii de la blocul lui şi împreună cu ei ne-am dus de la o scară la alta, tot mai departe de scara mea, şi totul a fost un vârtej pentru mine. un băiat de la scara f, unde nu mai fusesem niciodată, avea robot în casă. zicea că îi ajunge până la piept. o parte dintre noii mei prieteni nu voiau să-l creadă. am încercat să-mi imaginez robotul, dar nu am spus nimănui despre formele pe care le-a luat şi atributele pe care le-a dobândit  în capul meu. părinţii puştiului de la f erau plecaţi la muncă, aşa că ne-a invitat până la urmă la el să-l vedem. robotul s-a dovedit a fi destul de şmecher, majoritatea celor veniţi să constate în apartament au fost de acord cu asta, doar eu nu. robotul era meschin în comparaţie cu fanteziile mele. numai că nu am spus asta la nimeni. capul lui semăna cumva cu dublu casetofonul nostru panasonic, primit din germania, dar în rest era un robot construit fără imaginaţie.

după ce am ieşit din scara f şi nu a mai rămas nimic de discutat despre roboţi, un băiat mai mare de la scara vecină, care semăna un pic cu un personaj din desene, o materializare interlopă a lui garfield, aş zice acum, m-a întrebat eu ce am pe acasă. un moment m-am gândit că ar fi bine să apelez la grasu, dar grasu dispăruse. mi-a scăpat, probabil fascinat, speriat şi fericit să comunic: am o lanternă care se transformă. a zis că nu mă crede. din acel moment am început să pierd teren pentru că, din lipsă de idei mai bune, i-am spus că e o glumă. am pierdut teren până când am simţit că îmi fuge pământul de sub picioare. fie fugeam ca un laş, fie le lăsam lor terenul. acum toată lumea voia să vadă lanterna. voinţa lor îmi vuia în cap. le-am promis că le-o aduc, să mă aştepte acolo.

am urcat repede la etajul patru, am scos cheia de la gât, am intrat şi am închis uşa în urma mea. acum eram în siguranţă, dar trebuia să mă întorc, să le arăt lanterna, altfel n-aveau să mă creadă, aveau să mă dispreţuiască, poate chiar să mă scuipe sau să mă îmbrâncească. poate chiar pe scări, în întuneric. aşa se întâmpla de obicei dacă deveneai duşmanul cuiva. iar ei erau mulţi. am luat lanterna, ţin minte că metalul era foarte rece, butonul roșu mă privea acuzator, iar debaraua lui tata mirosea puternic a petrochimice. când am deschis uşa, băiatul pistruiat mi-a zâmbit larg şi m-a întrebat dacă îi dau voie să intre. eu n-am spus nici da, nici ba, am lăsat braţele pe lângă corp, am făcut un pas în spate. băiatul a intrat, iar după el mulţi alţii. holul s-a umplut de puştime. ar fi putut s-o ia în orice direcţie de acolo, apartamentul nostru era în formă de stea, din hol se deschideau radial toate celelalte încăperi. era gălăgie ca într-un vestiar de băieţi plin de băieţi care abia aşteaptă să sară în piscină. pistruiatul s-a îndreptat spre uşa camerei de zi. când a pus mâna pe clanţă, din spate s-a auzit vocea lui tata. i-am văzut pantalonii şi pantofii, parcă şi faţa încruntată, nu mai sunt sigur, nu mai eram în stare să mă uit în sus. tata a întrebat pe o voce tăioasă ce-i cu toată lumea asta. pistruiatul s-a fofilat, a spus că voia doar un pahar cu apă. pentru ceilalţi nu trebuia să dea explicaţii, reuşiseră să se facă nevăzuţi. apoi, fără să mai aștepte paharul de apă, a zbughit-o și el pe ușă.

(Andrei Dósa)