Orașul subacvatic

Orașul subacvatic nu-și trăda existența cu aglomerația și praful obișnuite altor orașe. S-ar putea spune că era cel mai curat și mai aerisit loc de pe pământ. Locuitorii lui nu aveau memorie, astfel că nimeni nu-și mai amintea că odată, demult, orașul lor se înălța pe limbi instabile de nisip și piatră care se pierdeau în mare după câțiva kilometri. Pe la anul 400, pietrele au început să scârțâie cam tare sub picioarele trecătorilor, astfel încât conducătorul orașului a dat o lege ca toate pietrele să fie smulse de pe drum și aruncate în mare. Ce nu știa el a fost că din acel moment fiecare centimetru de zid, de pod, de coteț, de cocioabă îşi dorea spălarea de păcate a mării. Încet, încet, orașul a început să se scufunde. Locuitorii şi-au dat seama că tălpile pantofilor le erau mereu ude, dar nimeni nu părea îngrijorat. Ani la rând a fost moda ca tălpile pantofilor să fie de patru centimetri grosime. De la o generație la alta, apa creștea, astfel încât moda încălţărilor a trecut. Şi casele trebuiau înălţate: se construiau pe picioroange, câinii locuiau în mansarde și toți copiii își doreau să devină acrobați. Peste încă două sute de ani, apa a ajuns la ferestre. Cei mai iscusiți arhitecți s-au întrecut în proiecte sofisticate, construiau machete pe care le expuneau în butoaie pline cu apă sau în fântânile publice. Ritmul vieții a încetinit cu viteza cu care apa inunda fiecare cotlon. Timpul șerpuia ca un boa sătul, își arcuia spinarea, sufla peste ființele vii și le scurtcircuita amintirile. Se spune că orașul și-a borborosit ultima suflare în anul dragonului de apă. Trei bule uriașe s-au ridicat ca niște cupole de circ, nu s-au auzit nici clopote, nici vaiete, părea că toți își țin respirațiile și, asemenea unui nou-născut pe care medicul îl plesnește peste fund să tragă prima gură de aer, fiecare locuitor era pleznit de apă să-și înghită plânsetul, oftatul și chiotul și să le înece sub tavane scorojite sau sub pături. Liniștea a devenit stăpâna absolută al acestui loc. Nimeni nu mai putea urla, nevestele nu-și mai certau bărbații pentru blidele nespălate, pentru că nu erau blide nespălate, mâțele nu mieunau în timpul împerecherii, câinii își deschideau fălcile, dar gâtlejurile le erau paralizate de greutatea apei. Copiii se plictiseau să mai fie copii, atât de încet curgeau zilele și anii. Din când în când, fetele tinere își agățau cerceii de streaşina apei, soarele cobora pe firul argintului ca un păianjen și începea să țeasă labirinturi de lumină și fierbințeală în odăile fără ferestre. Cei atinși de firul alb își pierdeau mințile și se ridicau la suprafața apei cu fețele sclipind a plăcere și renunțare. Erau salvați de navele de pescuit și redați țărmului. Rămâneau muți pentru totdeauna, își schimbau pielea la fiecare solstițiu și lacrimile lor aveau gust de mare.

 

Orașul dezbrăcat

Era una din dimineţile acelea în care reuşea să-şi înfigă picioarele adânc în pământul umed; simţea bulgării negri cum se sparg şi-i fac loc, fărâmiţându-se în perle mici, negre, plăcute la atingere.

După câteva săptămâni, era deja intrat până la mijloc în pământ. Acum putea în sfârşit să coboare în căutare de comori pe firul subţire al memoriei. Dacă memoria era neclară, îşi imagina vitrinele luminate de neoane gălbui, vânzătorii de fructe care măturau boabe de struguri strivite de paşi, grămezi de pufuleţi împrăştiate la parterul blocurilor locuite de bătrâni care-şi aşteptau nepoţii dar la care nu veneau decât porumbeii.

Cu cât se afunda mai tare, cu atât gândurile i se limpezeau. De când era copil îşi dorea să fie copac. Şi atunci simţea că dorinţa lui era cel puţin neobişnuită, aşa că nu a îndrăznit să o fluture în faţa oricui. Obişnuia să o scrie pe spatele coperţilor de la caietul de mate sau să o şoptească seara după rugăciune.

Tot atunci, se gândea la miile de nuanţe de verde pe care le va creşte în frunze, ele vor tremura de dor, tot dorul le va rupe de pe crengi, vor zbura departe însoţind seminţe agăţate de aripi, unele alunecând, irosindu-se în ocean printre evantaie de oţel, hrană pentru peşti… altele, răsfăţate pe plaje fără nume, călcate în picioare de robinsoni bărboşi.

Dacă nu te iubeşte nimeni, nu exişti cu adevărat, tremură peştii pe apă.

Un semn i l-au dat ochii – nu mai trebuia să-i deschidă. După o ploaie straşnică a uitat să clipească, apoi, ciudat, tot ce trebuia să facă dacă voia să vadă era să-i închidă. La un moment dat au uitat să mai fie ochi şi au devenit două pete verzi pe scoarţa încă tânără.

Ceaţă – primul cuvânt brusc în minte. L-a confundat cu un mugur, dar, pentru că nu se deschidea, şi-a dat seama că era un altfel de mugur, o rămăşiţă a vieţii lui de odinioară. Era acolo, ca o vagă amintire a trecutului, cu care nu mai ştia ce să facă.

Cel mai greu i-a fost să uite ticăitul ceasului. În viaţa lui anterioară timpul era mereu în vizită, îşi arunca paşii grei pe pardoseala casei, inspectând neobosit, zi prin noapte, intra între paginile cărţilor, în fiecare colţ, sertar, şi lăsa în urmă amprente alb-negru. Acum în sfârşit era linişte.

Oraşul se scutura de tot ce-l obosea; rând pe rând maşinile erau spulberate de mături groase de vijelie care le arunca în aer, unde se transformau în cenuşă argintie. Străzile se eliberau una câte una, iar el îşi simţea picioarele cum se întind sub asfalt. Un fior electric descâlcea crengile întinse spre cer.

Dacă eşti viu, poţi zbura şi sub pământ, scriu păsările pe cer.

Geamurile caselor plezneau în pocnete asurzitoare, eliberând fâşii interminabile de perdele, fericite că reuşeau pentru prima oară să-şi dea mâna.

Nu mai era nimic de făcut, nimic de alergat. Din loc în loc, şoseaua se ridica în picioare, trăgea după ea acoperişuri, grădini peticite cu straturi de margarete, tomberoane şi pisici. În urma ei rămâneau răni maronii, tinere, nicicând umblate de om.

Blocuri neregulate, pline de negi, în care oamenii depozitau vacanţe, nopţi şi sărbători, praf şi celule moarte, se culcau în linişte, pregătite pentru somnul de o sută de ani.

 

Orașul la asfințit

Ticsit, orașul după-amiaza pe la cinci. Stația de autobuz freamătă de plase cu portocale, copii flămânzi și nerăbdători, bătrâni cu șosete groase, fără zâmbet. La un moment dat, în cor, toți oftează. Vine. Urcăm. Autobuzul linge încet asfaltul, ne clătinăm ca lumânările înfipte la locurile de veci ale scriitorilor uitați de arhivele marilor biblioteci ale lumii. Semafor. Autobuzul pufăie silențios, ecranele telefoanelor sclipesc, ochii veșnic în jos. Întorc capul spre fereastră. Dincolo de drum, scheletul unei clădiri în creștere. La ultimul nivel, pe placa de ciment dreaptă ca podeaua unei săli de dans flancată de incisivi ascuțiți, se plimbă o siluetă umană. Acolo, sus, asfințitul e doar al lui. Pășește prin viețile viitorilor locuitori cu pași largi, cu brațele întinse, adulmecă mirosurile din bucătării, se lasă invitat la cafea, refuză politicos, intră în camere de copii, trupul i se încordează brusc, nu cumva să calce pe vreo piesă de lego indispensabilă. Mângâie pereți invizibili de faianță, apasă întrerupătoare, își afundă picioarele în covoare moi. Iese pe balcon, inspiră adânc, își aprinde o țigară. Ultimul om de la ultimul etaj. Tot timpul cu fața spre asfințit.

Verde. Autobuzul se urneşte greoi, ecranele și-ar dori pleoape, șosetele bătrânilor stau încrețite de frig, portocalele își spun ultima rugăciune.

 

Orașul-fantomă

Orașul-fantomă era închis de două ori pe an, în rest puteai intra fără pașaport, fără acte, fără permis de ședere. Intrai pe bază de dor. Dacă îți era dor, da’ nu oricum, DOR pe bune, dor de să tremure haina pe tine, să nu poți respira, puteai intra. Erau megafoane la fiecare colț de stradă. Aveau sub ele o cutiuţă în care, dacă băgai un bănuț, vocea bunicului începea să-ți povestească cât de cumplite erau iernile între cele două războaie. Cu încă un bănuț, bunicile începeau să șoptească: îți dădeau bună dimineața, te întrebau ce dorești să mănânci, îți spuneau că te-ai făcut mare și că semeni cu mama.

În orașul-fantomă străzile nu aveau nume, nu aveau capăt, nu erau stații de autobuz, pentru că nu circulau autobuze. Totul se trăia la pas și te puteai răzgândi în mers, chiar în fața magazinului de pâine. Îți puteai schimba destinul și la florărie, așa cum schimbi zambilele pe lalele sau trandafirii pe crini. Încercai orice variantă de viață pe care o visai. Dar, de două ori pe an, era închis. Orașul devenea interzis. Își curăța străzile de indeciși, de cei care se răzgândeau la fiecare pas, de superficialii care alegeau florile din vitrină, fără să pășească înăuntru.

Am ajuns și eu la porțile acestui oraș. Era închis. Am stat liniștită și am așteptat. Când dorul a fost la măsura potrivită, am intrat. E locul meu de joacă preferat. Pe copii nu-i dă nimeni afară, nici la ora închiderii.

(Laura Pamfiloiu)