Ajung la şapte şi câteva minute, scaunele se ocupă unul câte unul, rămân în picioare, îmi simt transpiraţia pe spate, maieul mi se lipeşte de piele, pantalonii gri de trening sunt prea largi, trag de ei, mi-e frig la gât, înfăşor fularul de trei ori, mă uit la ceas, ar trebui să intru. Din când în când se deschide uşa. Toţi tresărim. Lângă mine cuvintele zboară şi-mi intră direct în urechi.

– Ce aveţi? Adică unde?

– Acum la ficat, dar am avut la sân.

– Aha, şi s-a mutat la ficat…

– Da, mi-au zis că îl am ca un şvaiţer.

– Şi cum l-aţi descoperit?

– Au început să mă doară oasele. Mă dureau de nu mai ştiam de mine, mi-am zis că e oboseală, oi fi lucrat prea mult, cine ştie, no’ cum zicem de obicei. Era pe la Crăciun. Au venit apoi sărbătorile, am stat mai mult pe-acasă, m-am odihnit, a fost ceva mai bine… până într-o dimineaţă când nu m-am mai putut ridica din pat.

Deja e ora 9. Să nu uit să iau pâine.

– Ioi, doamne, şi ăla era, nu?

– Da, m-or dus copiii la spital, mi-or făcut toate analizele.

– Şi atunci aţi văzut…

– Da de unde! Culmea, că nu s-o văzut nimic şi mi-or făcut din ăla, cum îi zice…

– Tomograf?

– Din ăla, da.

– Vai, dar nu se vede, arătaţi aşa de bine, doctorii ăştia, cum de nu văd?

– Degeaba. Am auzit eu la televizor chiar aseară, da, aseară era, discutau la România actualităţi. Ziceau şi ei, dacă nu te omoară, te îngenunchează.

– Numa’ Dumnezeu ştie, zise femeia trecându-şi batista peste buze.

Un domn cu geantă neagră din care iese gâtul unei coca-cola se plimbă de-a lungul coridorului. Pare că nu vede şi nu aude pe nimeni. Poartă o pălărie neagră şi de sub ea ies linii lungi, fine care-i brăzdează gâtul până sub gulerul alb al cămăşii. Şchioapătă cu piciorul drept.

Nouă şi jumătate. Halatele albe s-au înmulţit, tocurile ţăcănesc pe cimentul proaspăt spălat, se mai deschide câte o uşă şi un val cald de miros de ceai şi metal năvăleşte pe hol şi se risipeşte printre scaune, prin pulovere şi baticuri.

– Doamna Naghi, haideţi să vă iau sânge! Doamna Naghi se ridică cu un icnet de pe o bancă, ţine capul plecat, nu-i văd ochii, văd sacoşa plină, pătată cu trei stropi de grăsime.

Pantalonii de trening alunecă, aş mai bea o cafea, telefonul rămâne mut, toţi au în mână dosare pe care scrie cu litere negre de tipar: fişa pacientului bolnav de cancer. La oftalmolog  nu scrie fişa  pacientului bolnav de miopie, tahicardie, blenoragie, hemoragie, amnezie – fac repede o listă în minte, euforie, asta nu-i boală, cancerrrrr –un  buldog obez şi mahmur.

Unii pleacă zâmbind, oftează uşuraţi, alţii tremură cu lacrimi în ochi sprijinindu-se de pereţi. Cineva bate la o uşă albă.

– Acolo nu trebuie să bateţi. Intraţi, intraţi, e liberă baia, vedeţi că nu este hârtie.

Rochie tip capot, păr rar, prins cu o bentiţă, şlapi de cauciuc. Respiră greu, scoate un şuierat lung la fiecare expiraţie. Cu ea, nepoata sau fiica, păr lung negru, faţă măslinie, blugi cu sclipici, bluză de trening  cu mărgele.

– Dă-mi buletinul, se răsteşte fata.

Femeia caută într-o plasă, scoate un portmoneu mare, negru.

– Na.

Fata pleacă. Nu trec multe minute şi se întoarce.

– Ai cupon de pensie?

– Ce?

– Cupon de pensie? Fără ăla nu-ţi dă.

Plasa, iese portmoneul, hârtii, hârtiuţe, bilete de autobuz îngălbenite, două fotografii, un calendar de buzunar din 2001.

– Dă la mine că nu ştii nimic, şi fata pleacă pufnind.

Îmi vine rândul, de fapt nu-mi vine, dar îmi fac curaj şi intru. Dau nas în nas cu un frigider uriaş. Cabinetul e plin de flori. Miroase frumos. Icoane pe pereţi, un panou cu fluturi morţi. Doamna vorbeşte. Spun ce am de spus, ea îmi face semn cu capul să mă aşez. De-abia atunci îmi dau seama că vorbeşte la telefon. Tac. Ea, în picioare, păr lung, blond prins într-o coadă până la jumătatea spatelui, ramă de ochelari neagră, fină, scumpă, unghii vişinii, proaspăt lăcuite, fără machiaj, cu trei, patru kilograme în plus. Taie o lămâie în două, o stoarce într-un pahar, cad şi câţiva sâmburi, toarnă apă peste şi bea. Se aşază. Nu mă priveşte nici o secundă. Termină conversaţia. Văd sacoşele de pe hol lângă pat.

– Vă ascult. Aha, ok. Mergeţi la Dana să vă dea fişa. Aveţi fişă la noi, nu? Da, camera 50. Să vă dea fişa. Veniţi cu ea înapoi.

Dau să ies. Uit camera.

– La camera 9?

– Da, la 50. Dana.

Cobor. În faţa uşii, femeia în capot.

– Tu n-ai auzit, îi strigă nepoata. Trebe să-ţi faci film la cealaltă ţâţă şi la burtă. Aşa o să-ţi descopere tot ce ai. No’ ce te făceai fără mine? Te descurcai? Să cobori şi să urci, să-ţi faci analize, no’ vezi?

Femeia pare fericită, zâmbeşte tâmp, are capotul descheiat la trei nasturi şi părul vâlvoi pe sub bentiţă. Fata butonează nervos telefonul.

– Şi ce trebe să fac acum?

– Merem să faci film. La ţâţă şi la burtă. Apoi venim şi-ţi spune ce ai.

E rândul meu, intru, Dana nu-mi găseşte fişa.

– Nu-i aici. O fi la doamna doctor în dulap, acolo la dosarele cu pile. Dumneavoastră ce-aţi avut, renal, aşa-i? Mergeţi înapoi să verifice.

Mă întorc. Verifică. Scoate de sub birou un vraf de dosare învetite în folii verzi şi albastre, citeşte prima pagină, apoi pune dosar după dosar în spatele ei pe un pat. Se ridică, lângă fereastră deschide un sertar, scoate alt vraf de dosare.

– Nu contează, bea ultimii stropi de apă cu lămâie.

– Când a fost ultimul tomograf?

– Anul trecut, încerc să-mi amintesc.

– Bine, bine, dar când?

– Iunie, o dau la întâmplare.

– Perfect. În 9 iunie facem altul.

– Dar de analizele mele ce ziceţi? Este acolo ceva…

– Asta nu înseamnă nimic. Nici vorbă. Rămâne în 9.  La revedere.

Ies. Picioarele nu mă ascultă, mă împiedic şi dau peste domnul cu sticla de cola. Intru la baie, mă spăl pe mâini, ridic privirea spre oglindă. Nu e nicio oglindă. Prin fereastra deschisă, pe peretele alb de faianţă se reflectă o tufă de liliac înflorit.

(Laura Pamfiloiu)