Credit foto: Cosmin Bumbuț

Stau cu faţa la zid şi îmi beau repede berea. Când intru singur în spaţii cu multă lume devin ursuz. În plus, dacă lumea de acolo se simte bine, starea mea se accentuează. Şi peste starea asta generală vine starea de alertă. Să nu vină plm vreun alcoolic care-şi cultivă în secret latura eseistică. Las halba pe suprafaţa de lemn înnegrită de ploi, mă ridic şi din câţiva paşi awkward sunt afară. O să râgâi la greu câteva minute, dar măcar nu voi mai sta acolo să rumeg la nesfârşit decizia de a mă aşeza cu spatele la nişte oameni cumsecade de fapt.

Trec pe lângă şcoală, copiii ţipă unii la alţii pe terenul de sport. Şcoala e o instituţie care-ţi hrăneşte încrederea romantică în prietenie. Împrejurările, toropeala din timpul orelor sunt germenii unei aşa-zise prietenii pe viaţă. În faţa panoului cu rezultate, doi băieţi comentează cu entuziasm. Ca noi, în vara lui nouăzeci şi nouă. Aveam toată viaţa în faţă. Unul aproape blond, celălalt şaten. Din cauza notelor, diferenţă de o sutime sau două, numele noastre s-au nimerit unul sub altul. Şapte cincizeci şi trei? Şapte cincizeci şi şapte? Nu mai ţin minte. În ziua afişării rezultatelor sau în zilele de început ale unei noi etape din viaţă, întâmplările predestinate au tendinţa să se îngrămădească. Ăsta e un loc comun al adolescenţei.

Dacă ar fi să înşirui lucrurile care ne-au legat… Stăteam aproape unul de celălalt. Beam sucuri chimice de la dozator. Eram doi mucoşi orgolioşi care-şi făceau filme goale de conţinut pe masculinitate. Apoi am schimbat gradual sucul pe tărie, dar filmele au rămas aceleaşi.

Între timp el şi-a cumpărat maşină şi ne plimba pe serpentinele dinspre Întorsura Buzăului. Cu geamurile deschise. Cinci băieţi care încercau în continuare să hrănească iluzia unei prietenii ca-n Liceenii. Pentru că încrederea în prietenie pe care o aveau de la taţii lor secui nimic n-o putea zdruncina. Dar era şi voinţă obtuză aici, latul unui topor. Nimeni nu ştia să conducă mai bine ca el.

Și-a pierdut cumpătul o singură dată, când și-a văzut iubita oprind lângă maşina lui la semafor. Ea era pasionată de curse şi Audiul ei A8 se impunea lejer pe lângă BMW-ul lui la mâna a doua. S-a înroșit și a făcut un accident stupid. A intrat în maşina din faţă.

Eu mi-am luat permisul după mai multe epic failuri la volan. El era cel mai puternic. A cosit la viaţa lui hectare de fâneţe. A lucrat la gater. Dar când era vorba de bătaie pe bune, nu prea făcea faţă. Un băiat slab de înger, care-şi acoperea slăbiciunea cum putea. Şi eu eram slab de înger şi foarte târziu am început să mă gândesc la asta. Prietenul meu avea o inteligenţă motrică ieşită din comun. Ştia să meargă în mâini, alerga şi se mişca înfiorător de repede. Era suficient să-l enervezi şi te trezeai fără scaun sub cur, aruncat în aer şi apoi trântit pe o bancă. Inteligenţa mea motrică era sub orice critică. La viaţa mea am fost lovit de mingi pe care nici măcar nu le-am simţit venind. Eram clovnul care a căzut într-un cazan cu leşie magică. Pielea a început să mi se descuameze, am devenit un fel de Joker însetat după farse, comentatorul cinic al dramelor şcolare. Şi clovnilor li se mai pun piedici, şi ei îşi iau şuturi, dar în cele mai multe cazuri nu dă bine să te iei de ei. Sunt cei mai harmless.

Împreună eram un tip ok. Împreună pe tărie, luând discotecile la rând. Împreună escaladam munţii şi ascultam imnul secuilor la boombox. Erau beţivăneli duse până la ultima consecinţă, vomă în şanţ, degerături, capul căzând pe buturugă. Deliruri etilice turate pe râcă absurdă şi apoi căinţă în zori, în peisajul aspru din munţii Harghita.

Fraţii siamezi ascultau Paraziţii în nouăzeci şi nouă, îşi pasau căştile şi dădeau din cap pe ritm, zâmbeau şmechereşte. În timp, muzica lor s-a stricat şi unul dintre siamezi a renunţat să-i mai asculte. Dădea din cap doar din complezenţă, când celălalt îşi împărtăşea cu el descoperirile muzicale. Se gândea că unele dintre descoperirile lui nu merită împărtăşite pentru că nu ar fi înţelese şi savurate pe deplin. Aş putea da exemple. Apoi, într-o bună zi, cel care de ani de zile nu se mai considera un fan al formaţiei, a primit cadou de la fratele lui siamez o compilaţie. Pe CD-ul făcut la calculator scria Paraziţii. Erau mai ales piese noi. Atunci fratele siamez şi-a dat seama că nu mai avea nevoie de celălalt şi a plecat în America să-şi încerce norocul.

Pe măsură ce anii au trecut, sentimentul de apartenenţă s-a diluat. A rămas o  prietenie edulcorată ca o Tanita amestecată cu pălincă. Prietenii mei încercau să rămână pe poziţii în mica lor enlclavă. Eu nu. Închipuie-ţi un clovn care se rafinează şi visează la artă. Tradiţie sănătoasă de brotherhood versus boema culturală. Ei erau convinşi că am dezertat. Şi, pentru cine? Pentru nişte hipioate ciudate care discutau toată ziua artă şi filosofie. Oricum aş fi dat-o, oricât m-aş fi explicat, ei ar fi simţit că i-am dezamăgit. Dar n-am fost pus niciodată în situaţia de a mă explica. Pentru că am încercat să îi evit pe cât posibil. Doar atunci când mă căutau era nasol, pentru că trebuia să mă dau lovit, să mint, să dispar. Dar şi ei m-au dezamăgit pe mine. Mai ales fratele meu, wannabe eroul, după care m-am ţinut atâţia ani, în umbra căruia am crescut în lipsa unui model mai bun. Între timp, au încetat să mă mai caute.

În seara asta am stabilit că ieşim. Vom face iarăşi turul cluburilor unde se duc artiştii. Totul va fi foarte drăguţ şi cozy, lumina şi muzica nici prea tare, nici prea încet. Coniacul ne va încălzi pe dinăuntru. Şi voi vedea vulnerabilităţi lucind în ochii femeilor şi bărbaţii tineri vor dezvălui câte o obsesie, dar nici pe departe obsesia în jurul căreia în secret li se roteşte viaţa. Lucrurile nu mai cuplează. Şi, din momentul în care voi constata asta, voi încerca să obţin pentru mine o stare pe care o voi numi cu îngăduinţă plutire. Ca-n piesa Habits al lui Tove Lo. Şi la sfârşit de party iar o să mă întorc acasă beat. Cu câteva anecdote vagi în cap.

(Dósa Andrei)