Portretul lui Gabriel Mager, by Teodora Vela, “The Great Paint Artist”

În gară așteptau tot soiul de oameni sosirea trenului. Oameni care purtau pantaloni scurți și aveau păr pe cap. Oameni care nu purtau pantaloni scurți și nu aveau păr pe cap. Erau chiar și pisici. „Și pisicile sunt oameni, în felul lor,” se gândi Gabriel. Gabriel era și el un om, în felul lui. Un om care nu mai fusese niciodată cu trenul. Stătea pe o bancă ruginită, cu coatele sprijinite de genunchi si fruntea în palme, în mijlocul gării înțesate de oameni cu fețe trase și haine ponosite, așteptând apariția trenului. Din când în când, se scobea în nas. Nu din proastă creștere, ci pentru că nu voia ca oamenii să intre în vorbă cu el. I se păreau mai interesante florile multicolore care creșteau în crăpăturile asfaltului decât conversațiile la trecerea timpului cu oamenii. Își zise: „Aș vrea ca cineva să-mi dea o floare – să zicem un băiat, dar băieții nu culeg flori pentru băieți. Dacă le culeg, le dau fetelor. Dacă nu sunt fete în preajmă, nu știu ce să facă cu florile. Probabil că le aruncă sau le ascund, ca să nu afle nimeni că le-au cules.” Un nor răzleț, care îi aduse aminte de chipul difuz al mătușii sale, genul de chip ale cărui trăsături le-ai fi dat uitării odată ce ți-ai fi îndepărtat privirea de el, plutea leneș pe albastrul intens al cerului, cerșindu-i atenția. Avea impresia că, dacă își coboară ochii, norul va dispărea, așa că își lăsă privirea să zăbovească în direcția lui, sfidând cu calmul său agitația oamenilor care se înghesuiau spre peron. După un timp, Gabriel luă aminte la prezența masivă a trenului din fața sa, dar rămase neclintit pe bancă. Ce căuta el în gară? Ieșirile din casă nu-i priau deloc. Avea sentimentul că se împrăștie în toate direcțiile și că n-o să se mai poată aduna dacă rămâne prea mult afară. Fiecare contact cu exteriorul era personal și intim. Lumea era un organ al său pe care, uneori, îl voia amputat. De ce trebuia să meargă la înmormântarea tatălui său? O înmormântare își poate purta de grijă și de una singură, își spuse, și zâmbi, în timp ce trenul se pregătea să părăsească gara. Oamenii care călătoresc cu trenul. Felul lor de-a iubi. Dezamăgirile lor. Oare duc aceleași vieți ca oamenii care călătoresc cu mașina? Gabriel nu știa. Zâmbetul lui era impersonal – ca un animal mort la marginea drumului.

(Gabriel Mager)