Mircea este omul care mi-a pus pixul în mână. Cu încăpățânarea-i pe care mi-o amintesc atât de bine, aproape că m-a obligat să iau pixul și să scriu. Să scriu până îmi iese bine.

 

Mi-amintesc prima oră când a intrat în clasă. Purta niște blugi închiși la culoare, de culoarea mării turbate, și un tricou polo de culoarea nisipului, a naibii imagine sinistră. Era foarte tânăr și se lăsa purtat de un mers leneș care îl făcea să pară că plutește prin clasă, plutea a relaxare, de parcă voia să ne facă în ciudă că noi suntem la școală iar el era unde avea chef. În spatele falsei relaxări se amestecau o timiditate, pentru care am pariat cu colegii că există, o nesiguranță și o ambiție nepământeană să scoată din noi ce e mai bun. Era într-o permanentă săpătură după noi, ăia despre care el știa că suntem, iar noi habar n-aveam. Era atent la oricine și la orice spunea, căuta peste tot, chiar și-acolo unde unii dintre noi aveau să renunțe mai târziu să mai caute. Fora cu ambiția unei cârtițe după ascuțimea minții, după penel necizelat, după inedit, după prospețimea gândirii noastre neumblate și nestricate.

 

L-am luat în râs. Era cel mai atipic dintre profi, iar rârâitul lui era absolut amuzant pentru mintea noastră de 15 ani, acum alți 15 ani. Părea haotic și n-avea nimic din cum ni se spusese că trebuie să fie un profesor. N-avea nimic din rigurozitatea, încrâncenarea și încorsetarea unuia dintre cei care se așezau la catedră. Părea, și aveam să aflăm că el chiar era, un poet care se încăpățânase să poarte costumul strâmt și croit stupid al unui cadru didactic. Liceul ăla, cel mai bun din oraș și al treilea din țară, îl sufoca teribil, îl leșina și îl măcina în fiecare oră ținută după programă.

 

Mă rog, vorba vine, pentru că nici el nu purta costum, nici după programă nu preda. Și o să-i mulțumesc în fiecare zi, toată viața asta, cât mi-a mai rămas din ea, pentru că n-a respectat programa și pentru că m-a învățat să sparg barierele cot la cot cu el.

 

Pentru că Mircea asta ne învăța. Să punem întrebări, să avem dileme, să ne întrebăm mereu „De ce?”, „De unde?” și „Cum?” – chestii tabu în general în învățământul dinozaurilor. Mircea ne-a învățat să gândim, să nu acceptăm lucrurile luate de-a gata, să vedem ce scrie pe cealaltă față a foii, să întoarcem foaia invers, să ne frământăm în găsirea răspunsurilor – ne răspundea la întrebări abia când era convins că n-am dormit nopțile și ne-am bătut capul să găsim singuri răspunsurile care ne măcinau. Spre exemplu, nici astăzi n-am aflat ce părere avea Umberto Eco despre folosirea excesivă a punctelor de suspensie. Asta m-a întrebat la o oră, pentru că eu foloseam excesiv punctele de suspensie: „Știi ce spunea Umberto Eco despre punctele de suspensie folosite în mod excesiv?”. N-am aflat și, acum, parcă nici că vreau să mai aflu vreodată.

 

A predat puțin la liceul nostru. 2-3 ani. A fost suficient însă ca să formeze un soi de școală de gândire în jurul lui. Suntem mulți cei care astăzi îi datorăm ceea ce suntem. Suntem mulți cei cărora ne-a schimbat cursul vieții. Cărora ne-a tras frâna de mână și ne-a repornit într-o direcție diferită. În cele mai multe cazuri, complet diferită.

 

Poate pentru că a fost văzut ca un paria în sistemul de învățământ a ajuns să predea aproape numai la clasele de real, acolo unde româna era pe același palier cu sportul și religia. Ai scutire sau ești de altă confesiune? Poți să nu participi. Cam așa erau văzute româna și istoria la mate-fizică sau mate-info, unde am absolvit eu. Iar Mircea ne-a găsit în fiecare clasă pe acei câțiva dintre noi pe care ne căuta și pe care ne-a scos de-acolo cu precizia unui chirurg care extrage cu penseta un ciob minuscul de sticlă de sub o piele tăbăcită. Mircea ne recunoștea rapid pe noi, alți „paria” în clasele noastre de real, care nu eram făcuți să inventăm viața artificială la NASA, nici să facem softuri sau să revoluționăm matematica.

***
Când a intrat pe ușa clasei prima oară, eram într-a IX-a și foarte convinsă că o să fiu un bun militar care își va servi patria până la moarte. Visam să merg pe front și să mă războiesc mai ceva ca Ecaterina Teodoroiu acum 100 de ani. Nu știam exact cu cine ar fi trebuit să mă lupt, dar știam că destinul meu nobil e să mor pe front apărându-mi țara. Mircea a cucerit războinica din mine și a invitat-o în presă.

 

După ce mi-a citit prima lucrare, era ceva despre omul-gândac din „Metamorfoza” lui Kafka – pentru că numai Mircea putea alege asta la liceu – mi-a spus că trebuie să merg la cursul lui de jurnalism. Știu că, cumva flatată pentru că știam că acolo sunt invitați doar cei în a căror scriitură vedea potențial, i-am râs în față cu aroganța de 16 ani și i-am spus:

Eu nu știu să scriu. Eu scriu doar bilețele băieților.

Și cred că le scrii foarte bine.

Răspunsul lui nu m-a amuzat. M-a speriat și m-a obligat deopotrivă. Știam că vorbește serios și asta m-a bulversat. Scrisul era ceva atât de intim și departe de mine încât am simțit efectiv că paralizez la ideea că asta o să fac de-acum încolo. Pentru că, într-un fel, eram convinsă că va fi cum spune el. Așa, picat de pe Lună cum părea, Mircea te hipnotiza cu siguranța, dar în același timp detașarea cu care îți vorbea, cu care parcă îți prevestea ce-ai să faci cu viitorul tău. Nu te obliga în niciun fel, dar erai convins că vei face ca el.

 

Mi-amintesc că m-am opus cu o îndârjire stupidă, pe care acum o regret pentru că a însemnat doar ore pe care nu le-am petrecut lângă el, și timp de câteva luni am refuzat să merg la cercul de jurnalism pe care îl înființase, cu greu, în liceu.

 

După fiecare oră îmi amintea de cercul de jurnalism și de cenaclul pe care îl coordona. Mai erau, din clasa noastră, și Mădă, Denisa, Iulia, Radu și Anda. Ne reperase după „Metamorfoza” și nu mai voia să ne dea drumul. De la alte clase Nora, Alina, Alexandra, Tudor, Maria, Alex, alții mai mari – Oana, alt Tudor, Radu, Cosmin, Axi, apoi, la cenaclu, noi, ăștia mai mici i-au cunoscut și ne-am împrietenit, ba uneori chiar prea mult, cu George Vasilievici, Mugur Grosu, Marius Pârlogea, Sorin Dinco, Florin Poenaru și toți ceilalți. Am fost ultima dintre ei care a acceptat și asta cu foarte mare greutate, abia după ce am aflat că or să vină la cenaclu și băieții de mai sus.

 

Dincolo de glumă, la cerc și cenaclu, Mircea a reușit să adune ce era mai bun din liceul ăla și din oraș, din zona pe care el o fora cu o ambiție și o pasiune care astăzi îmi sunt exemplu. Făcuse asta și înaintea generației mele și a reușit să ne adune pe toți, la un loc. Eu fac parte din ultima generație pe care a curățat-o, a spălat-o, a periat-o, a învățat-o să gândească, să vorbească și să scrie, și a pregătit-o pentru ce avea să ne aștepte mai departe. Am fost ultima lui generație. Tudor Ganea este unul dintre cei descoperiți de el într-o generație înaintea mea. Tudor, un tip ale cărui scrieri s-au bucurat recent de un succes teribil și despre care Mircea mi-a vorbit mult și atât de bucuros în, aveam să-mi dau seama apoi, ultimele luni de pe-aici. Insista să vin la cenaclu și să îl cunosc pe Tudor, spunea că undeva mă asemăn cu el și că trebuie să îl cunosc. Mai ales că, în copilărie, Tudor îmi fusese vecin, iar Cazemata lui a fost și a mea. Probabil dintr-o nebunie de timiditate, care nu mă caracteriza în liceu, de data asta am refuzat constant să vin la cenaclu și, mai ales, să-l cunosc pe Tudor cu care mă intersectasem vag în liceu.

 

Da, noi, cei din generații diferite, chiar dacă nu ne-am legat în prea multe prietenii, am rămas legați pentru totdeauna prin prietenia pe care fiecare a legat-o cu Mircea, prin cum ne-a șlefuit pe fiecare dintre noi și, cel mai dureros, prin faptul că niciunul dintre noi nu se poate obișnui cu ideea că Mircea nu mai e aici. Că dacă mâine îl sunăm, nu ne mai răspunde. Că dacă mâine îi trimitem manuscrisele noastre, n-o să mai primim niciodată un răspuns la emailurile alea. Că dacă mâine vrem să-l întrebăm orice, o să ne mai răspundă doar ecoul lui din fiecare dintre noi.

***

Prima oară l-am pierdut pe Mircea în clasa a XI-a. După o vară turbată, m-am întors la școală și am aflat că Mircea n-o să ne mai fie profesor. Am simțit că îmi fuge pământul de sub picioare, că sub mine se dezleagă un hău imens în care pic cu viteza unui lift stricat, iar peste mine se prăbușește toată lumea mea construită în ultimii doi ani. Aveam 17 ani și m-am simțit ca în clasa a II-a, atunci când am văzut-o pe maică-mea punându-mi păpușa sub bradul de Crăciun, chestia care, practic, îmi confirma că Moș Crăciun nu există. La fel și cu Mircea. Știam de la primă oră de română că ar fi prea frumos să ne ducă până la final, dar speram să amân momentul ăla cât mai mult. A durat doi ani până s-a dus naibii totul.

 

Cumva, îl uram tot pe Mircea pentru că n-a făcut tot posibilul să rămână acolo, cu noi. El, săracul, făcuse tot ce i-a fost în putință, doar că aceiași simandicoși cu pretenții din învățământ, care l-au plâns când s-a dus, i-au tras un șut în fund cât au putut de departe pentru că, nu-i așa, Mircea era un element disturbator într-un liceu așa renumit. Mircea ne învăța să învățăm, să ne punem întrebări, să spargem barierele, să mușcăm din normal, să mestecăm programa și să ne revoltăm dacă e cazul. Iar asta nu s-a pupat nici măcar în scârbă cu învățământul nostru născător de roboți, oligofreni și analfabeți funcționali.

 

Mi-amintesc că ne-am revoltat, nu mai voiam să intrăm la ore, voiam să facem petiții pe vremea când abia descopeream internetul și nu existau petițiile online, să ne scriem furia la inspectorat, să îl aducem înapoi în lanțuri dacă am fi putut și am simțit pentru prima oară revolta în forma ei cea mai pură, de la 17 ani. N-am putut să facem nimic mai mult decât să le sabotăm pe profele de română pe care le-am avut după Mircea. Pentru că, așa cum spuneam, noi am fost un fel de paria, la fel ca Mircea, și ne-au mai schimbat vreo trei profe de română în doi ani. Dar am avut grijă să le sabotăm pe fiecare cu întrebări, cu manifeste și „De ce”-uri înlănțuite care le disperau. Ne-au sabotat și ele pe noi când ne-au luat revista liceului și au readus-o la nivelul gazetei de perete care era înainte să o reinventăm noi, la cercul de jurnalism.

 

La revista aia mi-am format penelul. Și eu, și colegele mele. Măriuca, o colegă mai mare de la care am învățat ce înseamnă să respecți în general și, în particular, deadlineurile și colectivul, era secretarul general. După Mircea care îmi făcea corecturile de fond, ea mi-a făcut corecturile pe gramatică, topică și alte chestii pe care cu greu le înțeleg și azi. Pentru că nu despre asta erau orele de română cu Mircea, ci despre noi, despre a gândi și a-ți pune întrebări. Iar ea, Măriuca, era un fel de trunchi de copac în jurul căreia, noi, astea mai mici, ne încolăceam crenguțele. Cu revista noastră am câștigat concursuri și am concurat împotriva normelor și a barierelor de orice fel. Eram mici, războinici și fericiți. Scriam naiv, dar în naivitatea noastră eram trădați de o maturitate care, mai târziu, avea să ne copleșească, pe fiecare cred, cu cel puțin un episod anxios sau depresiv. Pentru că, așa cum spunea Mircea despre noi, eram „un ochi critic în permanență deschis”.

 

A doua oară l-am pierdut pe Mircea la câțiva ani după liceu. Cred că terminasem facultatea când am rupt legătura cu el. Copleșită de presa în care îmi predestinase că o să-mi duc zilele, am rupt legătura cu aproape tot ce-a însemnat liceul, cea mai frumoasă perioadă din viața mea.

 

Mi-amintesc că odată mi-a spus: „Vezi, ai grijă, jurnalismul ăsta îți mănâncă scriitura”. Și avea dreptate. Când încercam să scriu din nou, începeam involuntar cu fraze de lemn și construcții lipsite de conținut. Cu toate astea, presa în care el m-a trimis m-a făcut fericită. Astăzi, nu mă imaginez făcând altceva în afara presei sau a scrisului, în general. Nici armată, nici poliție, procuratură sau ce mai credeam că vreau să fac atunci când aveam 15 ani. Singurul lucru care mi-a rămas de-atunci este că și acum vreau să-mi apăr țara cu orice preț. De hoți și proști. Mircea m-a descoperit, scrisul m-a acoperit, iar pentru asta i-am mulțumit în fiecare zi din 2003 încoace.

 

Tot el m-a încurajat să încep din nou să scriu, după ce am reluat legătura, câțiva ani mai târziu. Adică acum vreo trei ani, când m-a rugat să nu-i mai spun „dom’ profesor”, ci Mircea. Eu sunt Mircea, dragă, nu-ți mai sunt profesor de… nici nu mai știu de când. Și-atunci a devenit Mircea.

 

Discuțiile cu el din ultimii 2-3 ani m-au inspirat să scriu din nou. Așa că, într-o seară, l-am lăsat să aștepte să-i răspund la ceva ce îmi povestise despre unul dintre romanele lui și am început să scriu. Și am scris, am scris, nopți în șir. După vreo lună, i-am răspuns și l-am întrebat dacă vrea să citească ce-am scris. Mi-a spus că da și i-am trimis pe e-mail. Mi-a spus că îi place, că mi-am copt scriitura și că sunt tocmai bună de venit, iar, în cenaclu. Am refuzat, i-am spus că am îmbătrânit, că presa m-a uscat și că n-aș mai suporta la fel de dârz criticile. A păstrat aceeași aură misterioasă în jurul textului și mi-a spus că restul îmi spune când ne vedem. Și am stabilit întâlniri pe care le-am programat și reprogramat, apoi le-am programat din nou până când nu ne-am mai văzut niciodată. Ba n-avea timp, ba n-aveam timp. Ba era prea comod ca să vină în celălalt capăt al orașului unde voiam eu să ne vedem, ba mi-era lene să traversez orașul ca să ajung la el. Și întotdeauna o lăsam pe data viitoare pentru că, vorba aia, aveam tot timpul din lume. Dar nu l-am avut, iar acum, în afară că nu îl mai pot vedea nici dacă aș traversa lumea, nu doar orașul, nici n-o să mai aflu vreodată ce-ar trebui să fac cu scriitura mea. Probabil că, de-acum încolo, nimic.

 

În ultimii ani, Mircea a fost departe de mine și eu de el. Cumva, destinul ăsta pe care el mi l-a pus în brațe ne-a îndepărtat. Plecând în presă, acolo unde el a crezut dintotdeauna că mi-e locul, m-am îndepărtat de scriitură, de cenacluri, de el și alte acte artistice. Pentru că presa și lumea asta turbată a ei sunt orice altceva, doar un act artistic nu. Așa că m-am dus la mama naibii refugiindu-mă în investigații, anchete, analize și alte treburi în care fostul militar justițiar din clasa a IX-a și-a găsit cuibul.

 

A treia oară când l-am pierdut pe Mircea, a fost definitiv. De data asta nu mi l-a mai luat sistemul de învățământ sau presa, locuri de unde l-aș fi putut recupera, ci Doamne-Doamne. Nu marea, căci nu ea e de vină, deși o detest cumplit acum, scriind asta. Și, deși înainte o vedeam zilnic, atunci când alergam, sau când o urmăream cu bicicleta, ori când o inspiram efectiv la apus, de aproape două săptămâni nu mă pot apropia de ea. Nu mă pot uita la ea și nu o pot vedea desfășurându-se sub ochii mei. Mă încrâncenez doar când mi-o imaginez și aș fi vrut să nu-i aud valurile vreodată, acum că știu că valurile ei mi l-au luat pe Mircea definitiv. Sigur, revin și mi-amintesc că nu marea e de vină, ci destinul, soarta sau cum naiba s-o mai numi momentul în care ți se termină firul pe mosor.

 

Am înțeles imediat că Mircea, dacă nu ar fi intrat în apă atunci, sigur ar fi călcat strâmb pe o scară stricată și și-ar fi rupt gâtul, ori ar fi mers în centrul vechi să se întâlnească cu prietenii și l-ar fi zdrobit tencuiala unei clădiri în paragină, ori s-ar fi înecat cu o bucată de pâine. Ceva stupid tot s-ar fi întâmplat și ar fi plecat. Pentru că așa trebuia. Ceea ce mă înfurie cumplit este că s-a întâmplat stupid și devreme.

***

N-am fost prieteni, dar l-am iubit mult. Cum l-au iubit mulți pe Mircea. N-aveai cum să nu-l iubești. Măcar pentru ce lăsa în tine după ce-l cunoșteai n-aveai cum să nu-l iubești. Sau să-l urăști. Da, puteai să-l iubești sau să-l urăști. Dar doar dacă erai idiot te lăsa indiferent.

 

Astăzi, într-un mod sinistru, acest om atât de drag mie și pe care mi l-am dorit mereu aproape, dar în ultima vreme n-am avut parte de el din lene sau alte circumstanțe, mi-a devenit vecin. Locuiesc la 500 de metri de locul în care Mircea, sau ce-a mai rămas din trupul lui, este îngropat.

 

Și mai sinistre decât vecinătatea noastră au fost primele zile după ce m-am mutat la mică distanță de cimitir. În fiecare dimineață îmi beam cafeaua privind spre crucile albe și întrebându-mă cum o să fie viața mea de dincolo de strada care mă despărțea de cimitir. Practic, în fiecare dimineață priveam spre locul în care, într-o zi, o să ajung și eu definitiv. Pe de-o parte, e o spaimă teribilă care te paralizează și te înfurie. Cu o îndârjire dementă la fel ca aia din clasa a IX-a te revolți spunând că tu nu vrei să ajungi acolo și o să faci tot ce-ți stă în putință să nu ajungi acolo. Pe de altă parte, ești liniștit și împăcat cu ideea că într-o zi o să pierzi atâtea persoane dragi și o să ți se veștejească sufletul atât de mult încât abia o să aștepți să ajungi acolo. Apoi, nici nu știu cum e mai bine să mori? Ca Georgiana, o prietenă pe care am pierdut-o la începutul verii trecute, după doi ani de suferință, timp în care a știut că asta se va întâmpla și a așteptat momentul ăsta? Sau ca Mircea, pe care l-am pierdut la sfârșitul verii ăsteia și care le-a spus copiilor să-l aștepte că se întoarce repede din mare, dar nu s-a mai întors?

 

Oricum ar fi, Mircea este acum vecinul meu. Doar că eu stau deocamdată la două etaje deasupra pământului, iar el la două etaje dedesubt. Da, știu, Mircea, mi-ai spune că sunt lacrimogenă, m-ai întreba unde mi-e zvâcul din scris și probabil mi-ai tăia trei sferturi din ce-am scris. Doar că tu nu mai ești.

 

Mircea Țuglea. De parcă nici n-ai fost.

 

(Andreea Pavel)