Credit foto: Andreea Pavel

Închid pentru o clipă ochii și mă văd. Sunt la liceu, îmbrăcată în negru din cap până-n picioare. Am ochii ca un pui de panda, părul roșcat, sunt rebelă. Dar sunt și depășită. Credeam că locul meu e aici, dar nu pot să țin pasul. E prea mult, din toate direcțiile.

***

Uite-l și pe tinerelul ăsta în sacou albastru. Mie-mi plăcea româna în generală. Chiar îmi plăcea să cred că eram bună. Eram cu olimpiadele… De la el nu pricep nimic. Scrie niște cuvinte pe tablă și vorbește liber. Studiem un sonet din Eminescu. Ne întreabă cum ni se pare. Nu înțeleg nimic, ar trebui să facem analize metrice, să comentăm figuri de stil. El este fascinat de versul De somn să picuri. Ne spune Auziți ce chestie… de somn să picuri… cum vine asta… adică să picotești… a picoti și a picura…Sunt dezamăgită, dar nu abandonez.

***

E iarnă și sunt cu două colege la geam, lipită de calorifer. Vorbim despre băieți. Cumva, băieții ne-au legat. Mi-am făcut cele mai bune prietene. Și ar trebui să merg la cenaclu. Cum cine-l ține? Profu’ de română. Ăla pe care nu îl înțeleg.

***

Merg la cenaclu. Cumva lucrurile se leagă. Încep să-l înțeleg pe Mircea. Încep să scriu. Încep să citesc. Citesc mult, pierd nopțile citind, scriind. La cenaclu se vorbește despre fracturism, despre Ianuș, Drumea, Vlădăreanu, Bradea, Baetica. Despre Chihaia și Blocada. Mircea ne aduce cărți, ne pune să citim, ne pune să vorbim. Să ne spunem părerea. Parcă îl aud: Hai, vorbiți. Nu vorbește nimeni?

***

Câștigăm nu știu ce concurs. Eu scriu, dar se taie în carne vie la cenaclu, fără menajamente. Doar Mircea are câte ceva bun de spus pentru fiecare la final.

***

Mă trimite la Euridice. Public în Paradigma. Sunt pe val. Bacul îmi suflă în ceafă dar știu ce vreau să fac mai departe. Vreau să fac ce face și Mircea. Vreau să fiu ca el. Vreau să fiu profesor de română, să țin un cenaclu, să deschid minți. Vreau să dau mai departe din ce mi s-a dat, gratuit și necondiționat. Vreau să duc mai departe toată treaba asta, să îi fac pe alții să vorbească. Îl întreb unde să dau la facultate. Îmi zice că Constanța e ok. Merg la București.

***

Ajung la facultate. Colegii sunt modești, profesorii sunt de carton. Totul e greșit. Căminul, orașul, cursurile plicticoase. Nimeni nu mă invită să vorbesc. Nimeni nu e interesat de mine. Nimeni nu îmi dă nimic. Din contră. Sunt depășiți. Nimeni nu e ca Mircea. Mă deprimă totul și, cumva, viața mă ia pe sus.

***

Deschid ochii. Sunt în pat, cu fiică-mea. E seară și trebuie să doarmă. Primesc un mesaj cu A murit Țuglea. Și nu îmi vine să cred. Mă simt, brusc, foarte vulnerabilă. Parcă un reper s-a făcut țăndări. Voiam să dau, vag, la doctorat, și mă pregăteam să îl întreb pe Mircea pe cine mi-ar recomanda. L-aș fi făcut direct cu el, dacă aș fi putut. Știam că pot să apelez la el oricând cu orice neliniște literară, orice titlu, sfat, recomandare, idee. Știam că îi pot cere oricând o părere sinceră pe care mi-o va da cu același altruism dintotdeauna. Brusc, nu mai am acea siguranță. Dacă am o întrebare, nu am unde să mă duc. Voi rămâne cu ea, sau voi încerca să-mi răspund singură.

Cumva, simt că l-am dezamăgit. Nu sunt profesoară, nu țin niciun cenaclu, nu dau mai departe tot ce mi-a fost dat. Am abandonat proiectul ăsta, viața m-a înghițit pe nemestecate și simt că nu mai e nimic de făcut. O certitudine la fel de grea ca moartea.

Un gând bun și un zâmbet o să meargă mereu, pe 19 august, la cel care mi-a întins o mână, finalmente, către mine.

(Denisa Cîrlomăneanu)