În probabil primul poem al lumii, Epopeea lui Ghilgameș, e o fază care pare jucată în „Dansând cu lupii”. De fapt e vorba de indianul din film care, urcat pe o stâncă din muntele împădurit, îi strigă ofițerului american, convertit din amor și justiție la viața și credințele tribului prigonit: [în Lakota]

Wind in His Hair Dances with Wolves! I am Wind in His Hair. Do you see that I am your friend? Can you see that you will always be my friend?

Fiecare cu poteca lui. Numai în Alaska am călcat la propriu și la figurat pe urmele moșului meu din zăpada înaltă special pentru a-mi introduce picioarele mici în ele și astfel să calc cu toată siguranța și, de altfel, pentru a păstra liniștea. Însă ce vreau să introduc aici sau să țes ca pe o pânză de paianjen este contextul în care l-am întâlnit pe Mircea Țuglea, Mirce. Acum, că toți trăim pe social networks și doar tu ai murit, o să te readuc pe hârtie și îți voi face loc în centrul poveștii, finalul ei care leagă toate părțile și pune întrebările către publicul cititor. E o întreprindere grea, dar ficțională. Ne-am cunoscut, doar, când Mircea Cărtărescu scria „Totu-i ficție”, nu? Am cunoscut de la început în ce ne băgăm, când ne băgăm în viață și în lume.

30.08.2017, 19:40

„Enkidu! Prietenul meu cu care am vânat lei!” (Citat de mine în „Luca” 1998)

Lucrurile sunt cum sunt, prin ele însele; nici dracul nu te poate scoate din firea asta. Și nu că ar fi, acele lucruri, niște „lucrări” atribuite vreunei zeități. După ce a fost opiumul popoarelor, religia a ajuns să ia și forma unei dube care a omorât în zig-zag, poate că ultimele victime ale terorismului – biznis world-wide; în Spania sau România, în lume, între oameni.

Cu atât mai mare frustrarea individului care, etern-tragic, sisific sau ca simplu commuter [asta, ca să evit concepte precum „tragic”, „terorism”, „religie”, „credință” etc.] vrea, de exemplu, să-și dea demisia din viața economico-financiară. Sau să se retragă în munți ori la casele și vatra pe care întocmai această viață antemenționată l-a obligat, cu marele sprijin al dezinteresului la care s-au coborât liderii politici, față de viață, motivele plecării, păstrarea unui contact real cu ei – oricum ai lua-o, un fel de „Iartă-mă și întoarce-te acasă… Nu-ți mai promit nimic. Vom lucra împreună să-ți recapeți locul în patria ta!” [aici, se admit „concepte”].

Dar cu cine să faci asta când suntem proverbiali prin dezbinare și citabili în ura față de co-naționali; insuportabilii ăștia care ne dezbină. Ne dezbină în orice și ne lăsăm dezbinați de peste aproape „100 de ani de la Marea Unire”.

Nu spun că, în Spania, există o comunitate unită a românilor, deși hay un monton de federații ale românilor din Spania. Doamne, ce urât vorbesc românii ăștia din Spania despre co-naționalii lor también inmigrantes. Am amestecat cele două limbi într-o Romañolă cacofonică by all possible means. Ce urât vorbesc acești părinți tineri cu propriile rude, dar mai ales cu propriii copii!

Înțelegi, Mirce, unde bat? În partea asta a noastră, a celor care dau înapoi celor mici sau mai tineri, după cum ne-am instruit temeinic în domeniu. Doi profesionali. Fiecare pe și cu treaba lui. Nu moartea – acea „moarte naturală” – ne separă, ci viața și felul cum, în mod conștient de propriile puteri și responsabilități, în agonie cu pauze de cafea și extaz la pliculeț. „Agonal”, știi!

Cum, apoi, am devenit sclavi rebeli ai „sistemelor dominante”, cu plicuri de la ghișeele de plată și bănci, plicuri care, ai văzut, au ucis plicurile celelalte, în care ne scriam pe hârtie, scrisori, mai ales în ecstasia vieneză de care eram așa de mândru și fericit pentru tine! Unii mi-au spus că am pierdut în favoarea ta acea bursă. Prostii. Tu erai lancea pe care Profesorul o trimitea spre balena Europei. „Alesul”, cum zic alții. Lumea zice multe, scrie multe, publică multe, câștigă multe, pierde.

Mă uit la tine, cel de dinainte, și mă văd pe mine. Cred că Mamei i-am spus despre acest moment unic pe care l-am trăit cu tine la Bacalaureat, înainte de proba orală la Română. Aveam emoții să nu-mi pice Barbu, Ion Barbu [James Bond ever în poezia română, pe care, apoi, luminându-l elevilor, dezghiocându-l din „ermeticu-i discurs”, aveam să râd în minte față de acea dimineață în care Mirce a fost confesorul obosit de rugăminți și alte chestii de-ale mele].

În acea dimineață de iunie 1992, ți-am pus mâna pe piept în dreptul inimii prima și ultima dată, de-a lungul celor 28 de ani ai legăturii dintre noi; începutul „treptei a doua”, ultima generație examinată după încă neabrogatul regulament comunist din motive pe care n-am chef acum să le discut. Dar întâlnirea a fost la momentul potrivit, în locul potrivit. Iar asta e ceea ce unii numesc că ne-ar fi atins vreun God [scuze pentru ridicolul calc lingvistic].

„Înainte să te întâlnesc, ți-am simțit sângele – tânăr lup singuratic. My kind of guy. Give it a go!” Și-a ieșit fantastic, cu Costică, cu Luci, Erdin, Manu, Ira, Elena, cele două surori creole întoarse acasă, din Los Angeles sau ceva; Leni, Sorina, Laura, Silviu, tipul cu pianul, ah, nebunia aia de tânăr cu un dat, un har și o energie enormă, un adolescent de 17 ani abia ieșit din casele de copii ale comuniștilor și reintegrat în învățământul de masă! Îți amintești numele lui? Laur? Ceva latin, oricum. Un maestru al pianului care ne-a asigurat, mie și domnișoarei de care erai îndrăgostit lulea, fondul muzical crazy în timp ce citam din Rimbaud în limba lui, franceza, și din Shakespeare, pe limba lui, engleza. Și, cum, ca să punem capăt acelui spectacol, acest tânăr și-a arătat revolta față de formalitățile cu care ne rulau, pe scenă, organizatorii acelei seri a limbilor străine, lovind clapele în ritm de „Radio GaGa”, „Show must go on”, Elvis?

Și stelele cad mai încet. Pe relanti.

Iată-mă că nu scriu despre tine pe calculator, ci pe hârtie. Textul s-ar putea să fie „cules” de Măriuca. Ți-am spus că nu mai suport scrisul pe ecran? Nu e un „moft” revenirea pe hârtie, ci o necesitate personală. Nu am scris „iartă-mă”, ci „iată-mă”. Unii fac spiritism, alții cine știe ce white noise folosesc să comunice cu cei „defuncți”. Noi mai mereu am comunicat prin scris. Și oral. Și ficționam, nu „funcționam”, pe aceeași fără lungime de undă: scrisul. Asta, prin comunicarea asta pe toate canalele posibile, mai puțin telepatia (pentru că ne-am întâlnit: eu, urmuzian; tu, cărtărescian, iar „tipologiile” astea nu cred decât în puterea patafizicii, prima, și în cea a viagrei, a doua). Dar noi eram noi doi când mâncam la tine, după ore, mazăre cu costiță gătită de Mama ta și lăsată cu bilet în bucătărie, și apoi aproape că ne întreceam în pasul larg spre Biblioteca Județeană.

„Lucrurile sunt cum sunt” nu e nicidecum o vulgară acceptare a destinului, „defetismul” mioritic de care nu știi dacă nu am fost doar manipulați, de la Călinescu încoace, cu comunismul „Ceaușescu-Pace”. Împreună ne-am pus în categoria celor care nu acceptă acea dezarmare în fața sau în spatele propriilor vise crescute din mințile cele mai deschise ale lumii. Am rămas în „credința” asta că lucrurile se pot schimba dacă știi să ai răbdare cu ele și să le ții în target ca pe o bestie cu carne bună de gătit pentru trib.

Noi nu am vânat leii, ci umbra lor, „leii”?

Hai să-ți amintesc din nou de scena cu Bac-ul. Așadar, eu cu morcovu’ lui Ion Barbu, tu cu aerul ăla rece, distant, de parcă pregătiseși ceva și nu voiai să se simtă asta.

Am privit pe fereastră, din holul cu candidații la Bac, în curtea cu terenul de tenis pe care încingeam câte o maidaneză în pauză, spre deliciul fetelor de la ferestre și de prin curtea mare a „Călinescu-lui” din 1992. Totul urma să intre în amintire. Eram dimpreună trist, întristat de curtea aia goală, și dezgustat de toată fanfaronada cu Bacul. Trăisem sub comunism, învățasem sub dictatură, dar ceva din sângele vechi mi-a ținut garda sus, cu atât mai sus după ce am luat-o pe cont propriu, prin internate și babe, să urmez „Școli înalte”. Plasă! Acolo, abrutizarea cu origini sau cauze sub-umane, propaganda a fost năucitoare. Când am fost făcut UTC-ist (?), am pupat steagul RSR în Sala de onoare a, acum, Colegiului Național Dobrogean „Spiru Haret”, în care prietenul nostru comun, Florin Anastasiu, e directorul principal.

M-am întors din fereastră și m-am pus în fața ta, așa cum erai sprijinit de peretele cu fereastra.

„Tu nu ai emoții? Nu-ți bate inima pe ritm de Lambada?”, am zâmbit spre el. Venisem doar cu buletinele de identitate la noi. Fetele răsfoiau cărți și caiete, „repetau” de parcă se rugau în nu știu ce fel de ritual care, pentru noi doi, singurii „mohicani” de acolo, făcea parte din decor.

„De ce mă întrebi? Evident că nu. Tu?”

„Eu, da, și nu te cred” și i-am pus repede palma pe piept în dreptul inimii și am avut timp, sub protestul lui fizic și verbal, care a speriat puțin fetele și a scos o examinatoare să verifice sursa gălăgiei care a rupt ritualul Lumirii în variantă secol XX.

„Aha! Mincinosule!”

Era încurcat de moment, mai ales că râdeam de protestul lui. Având inițiala cu mult înaintea lui, am intrat primul. Ion Barbu. Opt. El a ieșit cu 10, mai târziu, pe un bilet de examen pe care aș fi făcut și eu balet cu ideile și informația.

Observ că ies din această confesiune schimbând macazul la persoana a III-a plus „avec” și „au dehors”, ca la Făurei în gară.

Hei, unde te-am lăsat? La fete? Multe nume, imagini flash-back, „flash-backs of a fool to believe I have nothing to lose”…

Să vorbească și să scrie cine știe să o facă profesionist despre cărțile publicate de Mircea – o muncă împărțită între cercetaș, cercetare și „beletristică” – și care vor urma. Eu nu simt că aș fi unul dintre acei profesioniști ai evaluărilor, estimărilor, comentariilor etc. din branșă. Deși am studii doctorale absolvite cu brio cu proiectul unei teze pe literatura în post-comunism. N-am însă hârtia care să-mi certifice oarecare expertiză academică asupra unui domeniu destul de generos. O muncă de cercetare cu simplul scop de a ieși din pleașca de oraș din Bărăgan căreia nu vreau să-i spun pe nume aici, pentru că iar s-ar înțelege hic et nunc.

Însă gândirea în perspectivă, proiectarea în fapte cu substanță, Mircea, scrisul – nu au moarte. Și, acolo unde o mână încetează să mai scrie, o altă mână scrie cumva în locul ei. Și cred că nu numai eu împărtășesc această sentimentaloidă speranță.

Era noiembrie 1990. Sau poate 1907 toamna. Ce contează timpul, Mirce? Spațiu, deschideri, grădini în cer și sub apele care cresc și cresc. La fel ca și deșertul și deșertăciunea.

Era în toamna nunților din 1990. Îți amintești ce culoare avea plovărul tău, în care te-ai îmbrăcat și am plecat cu autobuzul în satul meu natal, să mai vezi și tu cum se însoară cei de la țară? Portocaliu-geamandură. Îți amintești de profa de română din sat care venise la nuntă ca o vampă, de altfel o grație monicabelluciană? Se îndrăgostise de tine, după discuția pe care o avuseserăm într-un grup de tineri, în spatele cortului cu nuntași. Mama mi-a spus, că-i era colegă la școală. De mine nu avea cum, că îi corectasem niște dezacorduri în fața unora dintre elevii ei din gimnaziul satului. Și noi eram elevi. Tineri nebuni să cucerim.

Cum spuneam, pentru mine, după tot ce s-a întâmplat și întocmai pentru că s-a întâmplat (șirul de morți, dezbinări, divorțuri, dezrădăcinări, restructurări și resurecții, sfâșieri între realitate și ficții), dispariția ta este o prematură relocare. Uită-te cum ai ajuns „personaj”… Prin ’94, anul despre care îmi tot vorbeai tu în ultimii ani, că te interesează în mod particular anul 1994, glumeai în cenaclu și aiurea: „Băi, aveți grijă ce spuneți, că Sorin vă textualizează de nu mai rămân decât hainele după voi”.

Și închei printr-un gând către acele cadre didactice din Universitatea Constanța care l-au ținut departe pe Mircea Țuglea de cariera universitară pe care o merita pe deplin și ar fi schimbat destinul acestei ființe pe care sper că o regretă cu căință, după ce l-au executat total împotriva oricărui cod de onoare al vieții universitare.

Cum ați putut fi atât de meschini?

Cum?

Drumul vostru e mai în subteran decât raportul actual dintre Mircea Țuglea și nivelul mării. Studenții „voștri” buni vin să fie mentorați, nu „educați”, puși pe memorat cursuri și redactat „referate”. Jocul vostru de-a creativitatea și imaginația cu fonduri europene și punctajele la evaluările pentru creșteri salariale și promovare în lumea academică atât de locală nu vă poziționează pe niciun site în lista cu universități din lume: nimic la opțiunea „România”. Uitați-vă la voi, cei care au comis acest abuz fără precedent în România post ‘89. Acum, uitați-vă la foștii elevi și studenți ai lui Mircea Țuglea și Marin Mincu, Ileana Marin sau Mona Momescu…

Nimic despre Angelo Mitchievici. Dintr-un singur motiv: că mi-a spus să tac și să nu mai vorbesc despre Mincu, în urmă cu doi ani, când am fost invitat să cunosc cenaclul de la Literele din câmpul „cu căcăreze de oi”, pe care Marin Mincu, urcat pe tractoare, croia drum prin scaieți să găsească loc de Universitate. M-a întrerupt cu o brutalitate care i-a dat nota de sub masca pe care o poartă. Și nu le ziceam altceva tinerilor decât că am avut un Profesor extrem de exigent și respectuos cu cei care meritau din „common sense” și din verticalitate.

Nimic despre decani, rectori sau cine știe ce alți veleitari din acea lume, care i-au spus și lui Mirce să tacă.

Okay, a tăcut. Voi, domniilor voastre cu musca pe bască, ce aveți de spus și mai ales de pus în loc?

Dacă aș fi Rectorul Universității „Ovidius” Constanța, aș propune spre aprobare, de către o „comisie” neutrală, înființarea Centrului de Studii „Cenaclul de Marți”. Hai, „mușcați”, deschideți ochii, deliberați și acceptați: Cenaclul de Marți, Marin Mincu și echipa de profesioniști adusă de la București, Iași sau Chișinău și Craiova, studenții care au devenit profesori excepționali în Constanța, Tulcea, Brăila, Galați, Ialomița, Chișinău, scriitorii care au activat cea mai credibilă și apreciată mișcare literară din Constanța post ‘89, mulți cu vizibilitate și internațională, dar pe piața de carte mereu „de nișă”, alții, artiști vizuali, avocați sau pur și simplu cu toții oameni de bine și respectați la locul lor de muncă – toți aceștia nu vă sunt datori cu mare lucru. Voi sunteți însă citați prin „cloaca maximă” din care vă ridicați salariile, mulțumită/ grație celor enumerați și multor altora.

Cum lansam o chemare la colaborare în revista Tomis, iulie 1997, după ce m-au alungat din urbe cu puterea lor de decizie înfiorătoare, o fac și acum; dar nu e chemare, ci devenirea ei în timp:

Stimate cadre denaturate,

rugați-vă pentru Fratele nostru

Mircea Țuglea

și veți câștiga la loto. Nu uitați

să vă cumpărați bilet.

 

O, tristule port fără nicio dramă celebră la Hollywood…

 

Al vostru,

Sorin Dinco

Madrid, Miercoles por la tarde,

31.08.2017

00:00

 

„I am Wind in His Hair”

(Sorin Dinco)