Pe I. L. Caragiale trece fanfara militară cu aer solemn, cu trompete și mers cadențat. Soldații scot cuvinte grele și-apasă pe ele cu piciorul să le întărească. Bătătoresc cuvintele pe drum și tot praful se urcă pe casele din preajmă. „Sărută-ți, copile părinții și frații și apoi să mergem la război”! Pe război se-apasă cel mai tare, îmi sare inima din piept și m-ascund pe după perdea.
Când fanfara se îndepărtează, mă-ntorc în pat. În casă e agitaţie, văd bicicleta lui tataie sprijinită de gard. În fiecare zi pleacă cu ea în piaţă. În Giurgiu vezi cele mai multe biciclete din lume şi toţi, ca un făcut, se întâlnesc de dimineaţă în piaţă. Iubesc oraşul ăsta cu mulţi ţânţari, cu mici de la Tofan, broaşte căzând din cer pe timp de ploaie, îngheţată „La Roma” din piaţă, cu străzi pietruite, biciclişti şi haite de câini. Cred că iubesc de fapt tot ce tata dispretuieşte. El e din Piatra Neamţ şi una-două spune că oraşul ăla e o perlă, că la Giurgiu stau numai zarzavagiii bătuţi de soare. Când depăşeşte o maşină de Giurgiu, deschide geamul şi strigă: „Dă-te, băăi zarzavat, cu rabla ta!” Şi-a luat Ford şi se crede zeu.
Radioul e pornit în curte.
„Giurgiu –  în scădere 25 până la 35 cm, cota probabilă 351 cm
Cinq-cinq-cing centrimetres
Cinq Cinq Cinq”
Azi e o zi mare. Vin ai mei să mă ia la ei acasă şi bunicii se-agită să fie totul perfect. Curăţenie, mâncare şi farfurii din acelaşi set. Tata e foarte atent la detalii şi deja mi-o imaginez pe bunică-mea spetindu-se de treabă pentru ginerele prea sensibil. Mi-e milă de ea şi-aş vrea s-o ajut dar chiar nu văd niciun rost. Găseşte tata nod în papură, dă mârlăneşte cu degetul să vadă dacă a rămas praf, se uită la căni dacă-s ciobite, face el ceva.
Tataie s-a întors din piaţă și repară scaunele prin curte, verifică dacă toate stau bine, pentru că tata e mare și-o să creadă că ne batem joc dacă ajunge cu cracii-n sus. E veșnic nervos, nimeni n-are tupeu să-l contrazică și are o armată de slugi, în frunte cu mama, care-i menajează nervii și sănătatea. Ar trebui să fie recunoscător. În Giurgiu, la coadă la struguri, şi-a cunoscut sluga cea mai fidelă.
Camera mă trage la stat. Are vederea la stradă, o spoitoreasă pictată de bunică-mea pe perete, o masă de lemn pătată de acetonă și-o oglindă care mă face slabă și frumoasă.  Oglinda asta mi-e prietenă, casa asta mi-e prietenă, până şi praful de aici mi-e drag. E al meu, totul e al meu! La Piatra Neamţ mă războiesc cu fiecare lucru şi fiecare om în parte. Mi se par toţi proşti. Proşti şi răi. Am şi scuipat o dată oglinda unei instructoare cu care făceam gimnastică de recuperare. Mi-arăta cum să-mi mişc piciorul şi câtă grăsime am adunat nu ştiu pe unde. I-am scuipat oglinda în ciudă şi-am stat să privesc cum se prelinge scuipatul în timp ce ea stătea neputincioasă. Doar tata are dreptul să mă bată, cu mâna lui cât o minge de handbal şi până să ajungă el, mi-am savurat răzbunarea. Nici nu mi-am luat mare bătaie atunci, dacă stau să mă gândesc. Mi-am pus repede vreo trei perechi de pantaloni pe mine când am ajuns în casă şi-a mai stat şi mama în faţă, pe post de paravan.

Am să mai fac o pauză în gândire, e ultima pe vara asta. Acasă n-am voie. Taică-miu insistă că, de la atâta stat, creierul se atrofiază, şi că numai handicapaţii se uită în tavan. Stau cu capul în sus şi-mi imaginez cum îmi plutește creierul într-o gelatină groasă, se îmbibă în grăsime şi creşte, mai mare, tot mai mare. Asta-mi place să fac şi poate că, da, sunt handicapată. Mă uit în gol şi mă legăn.
Acum mi-e foame şi-am să mă ridic.
Casa e tip vagon, trec prin antreul în care nu-i decât o bibliotecă albă şi-o poză alb-negru înrămată cu mama în câmpul de maci, prin sufrageria în care miroase mereu a bomboane de colivă şi prin camera bunicilor din care furam pantofi cu toc şi defilam prin faţa porţii când eram mică şi-un pic cochetă. Pe masa din curte m-aşteaptă oul fiert pus în suport verde, îl sparg, înfig linguriţa în gălbenuşul moale şi rup din pâinea de pe masă. Scot crusta de şniţel şi-o înfulec. Ma roagă bunica să mănânc şi carnea, aşa c-o înghit în scârbă după. Mănânc şi pepene, mănânc şi îngheţată, pentru că doar aici am voie să fac ce vreau. E ultima zi din an în care nu-l văd pe taică-miu cum se uită la mine-n gură şi-mi spune că o să mă fac cât un buldozer.
Mă ridic cu burta plină, mă spăl şi-arunc multă apă peste tot, pentru că la casă nu inunzi pe nimeni. Mă îmbrac şi îmi pun şlapii în picioare. Doar aici port papuci, la Piatra nu e permis să ieşi din casă aşa. Acolo nici în pijama nu poţi sta dimineaţa prea mult. E ruşine. Ies pe poartă, o iau pe Mădălina şi ne-ndepărtăm de stradă. Mergem pe dig, ocolim un şobolan mort, şi-ajungem pe pietrele de la cetate să poştim un Lucky Strike. Ameţesc de la tras în piept, căldura mi-a lipit fundul de pietre şi mă sprijin cu capul de Mădă.
–          Auzi. Ce voiam să te întreb. Ce înseamnă „ magraoance”? L-am auzit pe taică-tu anul trecut când spunea că la Giurgiu stai doar cu magraoance.
–          Habar n-am.
–          Oricum, io nu-s tigancă. Ca să ştii!
Plecăm de la pietre şi Mădălina merge în faţă. Mă apără de tot răul; de şerpi mici şi de guşteri. Culegem nişte iarbă să ne frecăm mâinile, mestecăm nişte gumă şi ne întoarcem în stradă.
–          Ştii ceva? Mie mama îmi spune mereu că tata nu e un om rău. E doar stresat. N-ai vrea să vii la masă diseară?
–          Mi-e ruşine.
–          Haaai! Haai! Te rog!

În curte treaba nu e gata. Bunica schimbă faţa de masă, pune una albă şi apretată pe masa din curte şi-ncepe să aşeze tacâmurile. E agitată şi-l ceartă pe tataie pentru orice nimic. Cică nu trebuia să dea cu furtunul prin curte acum. Miroase urât.
Se-aud claxoane de Ford afară, lăsăm treburile deoparte şi ne-aliniem cu toţii la poartă. Tataie ajută la bagaj, îi pup pe ai mei, îmi iau cadoul şi fug în casă să-l desfac.
–          Umfli! Hai la masă!
Tata şi-a început programul de plângeri. Degeaba şi-a spălat maşina; pe strada asta neasfaltată o face de nimic.
Ne aşezăm cu toţii la masă şi Mădălina deschide poarta. E bronzată cu urme pe picioare şi poartă pantaloni scurţi. Pantalonii sunt albi şi au o mică pată de cafea. N-aş fi observat nimicurile astea dacă tata nu era aici; el vede tot şi sunt sigură că la pata aia şi la picioarele ei se uită acum. Mă ridic şi-o poftesc la masă. E linişte şi miroase a bine. Tataie toarnă apă în pahare, şi-apoi se pune pe mâncat. Se-aud bulele din pahare şi un plescăit de departe.
–          Hai, Mădălino. Ce mănânci?
–          Ce-i acolo, cu ou deasupra?
S-a risipit binele, s-au dus şi bulele din pahar. Tata-şi pregăteşte arcul.
–          Cum, tu? Salată boeuf! Nu ştii ce-i aia salată boeuf?!
–           Păi mama nu face…
–          Ahaa. Dar ce face maică-ta? Vezi că te-ai pătat pe pantaloni!
Înghit în sec şi-mi iese tot binele pe nas.
Pe stradă trece duba lui Tofan cu-o vită de abator în spate. Vita urlă a sfârşit.

– Te urăsc, mă, înţelegi? Te urăsc! Munte rău şi prost! Bate-mă, mă! Dă, mă! Dă!

(Simona Şchiopu)