nimic nu părea mai important:

ne treceam mîinile

prin blana corei

în timp ce fratele tău înota.

speram să învăț și eu într-o bună zi,

acum nu mai vreau,

cred că rîul e de vină.

 

nimic nu părea mai important

decît ficțiunile noastre

lucind la suprafața apei

și o voce îmbătrînită undeva, după

gardul de ciment:

rămîi acolo nu încerca să te ridici.

ne-am ridicat, cora a sărit peste

gardul de ciment

dar nu era nimeni acolo,

nici nu va fi vreodată.

 

în 12, luna viitoare

o să-ți urmăresc curul dispărînd

într-un avion suplu & elega

nt;

vei lua totul, curul tău va lua totul.

o să ne facem cu mîna?

da da, voi avea grija de ea

o s-o pieptăn zilnic. va fi al naibii de trist

și al naibii de fals

și tot ceea ce mi-ai spus

și tot ceea ce ți-am spus

va părea de căcat.

 

cora a murit, presupun.

 

 

–

etajul 7 – nu sînt un dur,

durii și-ar întinde brațele în lateral

și ar pluti pînă la nivelul asfaltului. cu cît știu mai multe

devine tot mai clar

 

că mi-ar fi plăcut ca pe taică-meu să-l cheme maradona,

mai ales acum cînd cred în extratereștri

pentru că nu mai cred în nimic altceva și știu bine

ce greu îmi e să nu cred în ceva.

 

ai fi preferat să am dinții sănătoși, dacă nu

perspective luminoase și o anume

încredere în priviri, avantajul învingătorilor despre care se

spun atîtea. mă simt mai degrabă un efect decît cauza a ceva

 

și-s convins că e destul, înțelegi ce vreau să zic.

(T.S.Khasis)