Intrasem în „poezia perversă a acestui sfârşit de toamnă” în pula mea, numai că nu era sfârşit de toamnă, era doar începutul, poate doar eu aveam s-o sfârşesc, eu cu capul, cu sufletul şi cu corpul meu meu, cu dorinţele mele men friendly cu tot, cel puţin asta îmi spuneau degetele care îmi îngheţau în buzunare în timp ce se frământau şi se frecau să se dezmorţească, asta îmi spuneau tălpile adidaşilor pe care-i târşâiam prin frunze şi căcaţi de câine garnisiţi cu brumă, asta îmi spunea ceaţa care apăsa totul, strivea totul, îneca totul în liniştea aia lugubră, asta îmi spunea mirosul de bălegar ars pe care îl emana oraşul, asta îmi spuneau luminile benzinăriei de la colţ, care se chinuiau cu imensă amărăciune să străpungă zidul ăla lăptos şi nenorocit, asta îmi spunea fixul care nu suna, asta îmi spunea sala de internet goală din care tocmai plecasem, asta îmi spuneau numele false pe care mi le  dădeau tinerii frumoşi pe mirc, probabil la fel de falsă frumuseţea lor ca numele lor false, asta îmi spunea factura găsită în cutia poştală, singura chestie pe care o puteam găsi acolo, o dată pe lună, în fiecare lună nenorocită. Cam asta aveam în cap. Un sfârşit. Eram cam la al patrulea sfârşit. Sau să fi fost al cincilea sfârşit la care eram? În fine, pula mea, voiam să fie ultimul, adică ultimul, pe bune şi pe şleau, să n-o mai ard p-aici, adică, pula mea, ultimul, asta voiam, să fi început ceva pe care să-l duc la capăt, adică să şi termin cu sfârşitul ăsta pe care urma să îl încep, dacă tot îl începeam să-l duc până la capăt, să am acolo un sfârşit al sfârşitului, prea mă căcasem pe mine cu celelalte, mă căcasem şi nici nu mă tratasem, adică, pula mea, eram vai pula mea, distrus şi aşa mai departe şi încă mă încăpăţânam să nu merg la terapie, nici nu aveam unde, dacă stau să mă gândesc, era sinistru de lipsit de serviciile astea clinice oraşul, poate doar să fi bătut la uşa profei de psihologie din liceu, dar aia părea mai varză în mintea ei în faţa minţii mele varză, cum să ajung la aia la uşă? Să ce? Să bat de trei ori timorat şi să mă pregătesc să fug în aceeaşi secundă şi chiar să o iau îngrozit pe palierul ăla sinistru şi fix atunci să deschidă aia uşa şi eu ce să-i zic, ă? Ce să-i zic femeii? Să mă uit la părul ei mov şi să îi zic:

…ăăă

ştiţi…

atâta? Doar

ştiţi?

 

Şi să mă cac pe mine, să îmi mut greutatea de pe un picior pe altul, să mă uit la teneşi ca prostu şi atât? Mut? Cu nod în gât? Şi ea ce-ar face? La cât e de nebună, cre’ că m-ar lua în casă ca pe-un pui de câine de-ăla, plouat, şi prost, şi cu coada pârlită, plin de purici şi cu dinţii clănţănind, cre’ că aşa s-ar uita la mine, ca la un futut de căţel al nimănui, stând ea aşa în uşă, cu părul ei mov turbat, suverană cu spume, cu lumina aia anemică de pe hol, de bec de 60 de vaţi care-i bătea în spate, deci contre-bec cum ar veni, holul mic şi înghesuit în spatele ei, cu pereţii ăia de culoarea pişatului nicotinic şi chiar ea duhnind a fum de ţigară, fermă şi nebună, în halatul ei de casă din mătase înflorată, flori d-alea mari, bolnav-carnivore, freudiene. Şi m-ar lua aşa de ceafă? Oare? Aşa ca pe-un pui de căţel,

 

hai, băi, amărâtule, treci în casă,

 

sau poate nu mi-ar spune absolut nimic, dar absolut nimic, atât de sigură pe ea cum pare, poate doar din priviri să îmi transmită ceva genu

 

hai intră şi vezi să nu te caci pe tine

şi eu să mă las târât, să am mintea goală şi să mă trezesc aşezat pe  pat, în capul oaselor şi pe urmă întins, ca o păpuşă, să stau acolo inert, să îi simt mâinile alea de nebună cum îmi desface nasturi, şi curele, şi fermoare, şi cum ridică tricouri, cum se strecoară-n chiloţi, ca un şarpe dement şi atunci, pula mea, să dea peste ceva amorf, ceva total mort, trist, şi cald, şi mort şi să ridice scârbită din sprâncene, şi să pornească o criză de femeie nebună, nefutută şi nebună, să înceapă să turbeze în faţa acestui morman de inerţie care-s eu, jumătate dezbrăcat, o păpuşă gonflabilă masculină, un tip devalizat de pomană, fără erecţie, rezistent la farmecele unei psihopate cu păr mov, mut şi surd, fără să-i pot spune că

 

stimată doamnă sunt homoxexual gay poponar

de-aia nu mi se scoală în faţa

dumneavoastră şi a farmecelor dumneavoastră bizare şi bolnave

şi vă înţeleg perfect

aţi aşteptat zeci de ani să se întâmple asta

aţi vizionat sute de ore filme porno pe care le-aţi

readaptat şi le-aţi umplut de tente psihopatologice

cu bolnavi trişti depresivi rataţi şi sedaţi pe care să-i manipulaţi

şi să-i futeţi

într-un mare fel adânc şi bolnav şi cu ură

până s-ar însănătoşi sau până ar muri în sfârşit

în pula dumneavoastră.

şi m-ar da afară, asta aş păţi, aş fi dat afară ca un câine, cu hainele alandala şi mi-ar închide uşa în nas urându-mi un drăguţ

mă piş pe tine

 

sau mi-ar închide uşa în nas fără să-mi mai spună ceva, fără să mă privească măcar şi ăsta ar fi adevăratul ton al lui

mă piş pe tine,

mă superpiş pe tine,

distrusule.

 

Era toamnă, ceaţă densă şi rea. Frunzele, după ce se opuseseră atâta amar de vreme,  căzuseră toate în noaptea ce tocmai trecuse. Toate, în pula mea. Dintr-o dată, în pula mea. Crengile se mişcau hain, cu duşmănie şi aşa respirau şi paltoanele pe care le simţeam trecând pe lângă mine pe stradă. Pula mea. Aşa duşmănos tăcea şi căcatul ăla de telefon fix, tăcea cu spume. Aşa şi cutia poştală. Plecaseră toţi şi eu nu ştiu de ce rămăsesem. Cu o săptămână înainte mă sunase George să-mi spună că fuseseră la biliard, că veniseră în week-end acasă şi ieşiseră la băut ca odinioară.

Morţii mă-tii, mă, căcatule ordinar,

ca odinioară însemna şi cu mine,

boule,

ce pula mea mă suni acum şi

n-ai sunat atunci când aţi ieşit?

Morţii mă-tii,

auzi?!

Fuseseră multe odinioară d-astea. Tot liceul aşa fusese, ieşeam toţi, asta era odinioară, acum era doar ordinară toată treaba. Nu c-ar fi ştiut că eram depresiv, sau că eram homo, cred că dacă ar fi ştiut poate m-ar fi sunat să ies cu ei în oraş, cu toată gaşca întoarsă de pe la facultăţi, cred că era mai bine, le-ar fi fost jenă poate de mine şi tocmai de-aia m-ar fi sunat, să nu mă desconsidere, asta ar fi fost şi mai condescendent. Dar aşa, pentru ei  eram doar looser-ul care rămăsese acasă, să bântuie prin oraşul natal ca o fantomă a ratării ce urma să vină şi chiar asta făceam, bântuiam ca o stafie pe lângă bodegile de categoria a III-a, sordidele, cum le vedeau cumsecădenii mei, concetăţenii mei bârfitori, deşi ei aveau nişte coridoare şi mai sordide în sufletele lor, goale, întunecoase şi sordide, cu mochetă roasă de un curent răuvoitor, împrăştiind particule mici şi stătute despre viaţa fiecărui celălalt şi fiecărei cealaltă pe care-i întâlneau pe stradă şi pe care-i cunoşteau şi pe dinăuntru şi pe dinafară, pentru care erau mereu prea buni, mult mai buni decât ei şi ele, cu servici mai aranjat sau nu, cu avere la ţară sau nu, săraci lipiţi sau nu, aici fiecare era mai strălucit şi mai deasupra tuturor.

Cerul ceţos deasupra mea, nimic carnal în mine.

Nimic moral, fiule,

aşa-mi zisese popa.

Nimic moral, fiule.

Eram nedem, total nedemn. Nici iadul nu m-ar fi primit în el, dacă era după mintea ăluia. Prealuminata faţă de prelat îmi zisese la spovedanie că nu mai am dreptul de a fi creştin ortodox. Pentru că eram

Homo.

Gay.

Şi mai ales

onanist.

Cum să fiu altfel, părinte, în oraşul ăsta

în care nu-mi găsesc nici un iubit?

Nu ştiu de ce am rămas aici să mă chinui.

Fiule, eşti spurcat.

Nimic moral în tine,

nedemn,

te scot în afara religiei.

Dar eu cred.

Cred.

Cred.

Ieşi afară,

păcătosule,

satană.

Pula mea.

 

Am coborât la non-stopul de la colţ să îmi iau să beau. Singur. Ai mei plecaţi la ţară. Erau mereu plecaţi, chiar şi când erau acolo, cu mine, erau plecaţi. Sau eu eram pentru ei. Fusesem credincios când eram mic. Singur mergeam la adunările luminoase ale evangheliştilor de ziua a şaptea şi singur mergeam şi cântam deniile ortodoxe şi citeam tot ce ţinea de religiile astea două, una mă bronza cu soarele ei intens, cealaltă mă înnegura cu păcate apăsătoare, tânjeam să fiu pur şi în lumină şi în întuneric şi credeam, credeam mult de tot, în pula mea şi acum ajunsesem să am o cârpă ruptă în locul entuziasmului orb, ridicam indiferent ochii înspre un dumnezeu de care mă îndoiam crunt şi în faţa căruia sufeream şi pe care îl imploram sec, amar, să mai îmi dea un semn, să facă ceva cu mine, să îmi dea ceva să simt, ceva cald şi omenesc şi nu disperarea asta care nu ştiu de unde venise şi mă poluase şi cu care îmi era atât de ridicol de greu, grotesc de nejustificat eram în toată nebunia asta şi nu găseam resortul ăla nicăieri, ceva-ul ăla salvator, semnul ăla că trebuie să o sfârşesc cu sfâşiturile, că trebuie să încep să trăiesc, să fug dintre străduţele astea pe care numai aprozarul singur era sursa de optimism, în rest nimic, nu erau patiserii pe vremea aia care să fi trimis un abur cald şi pufos spre trecătorul ursuz, spre eleva speriată, spre opacul cetăţean provincial, nu erau patiserii, cofetăria de stat intrase în privatizare şi pe urmă falimentase, democraţia târa nişte cutii de conserve după ea, trena de tinichele, nimic nu era ce ar fi putut fi, poate doar maşinile second-hand aduse din Germania, puţine încă şi rable oricum, cu ele defilau parveniţii de rând în faţa zdrenţăroşilor de rând şi în faţa vameşilor, concurenţa de neînvins, blindată în bolizi ultimul răcnet, în caroserii metalizate cumpărate din şpăgile de rigoare.

Şi dumnezeu nu dădea nici un semn, era regula lui să chiulească, ne fută la cap până-i scadem nota la purtare. Şi nici nu mă mai interesa chiar aşa mult, plănuisem totul şi avea să fie ultimul plan, pe care nu mai aveam să-l abandonez şi nici să-l întrerup, ca pe toate celelalte. Aveam să mă spânzur. Sigur reuşeam. Nu ca atunci cu pastilele, în copilărie, când m-a pus nercuratul, din senin, să iau doi pumni de aspirine, orgie de la care am avut urechea stângă surdă timp de o săptămână. Nu ca mai târziu, cu diazepame şi votcă, nici după aia, cu vene tăiate până la momentul văzut sânge făcut rău început  atac de panică scăpat lama pişat pe mine. Nu. de data asta avea să fie definitiv şi irevocabil. Fără recurs, fără drept de apel.

Am coborât la magazin, ceaţă în jurul meu, nimic vital în mine. Nimic evident  în divinitatea aia mută, surdă, oarbă. Nimic estetic în frizeria comunistă în vitrina căreia zornăiau undele eternei Gloria, aveau să treacă anii şi Gloria n-avea să părăsească vitrina aia, cred că ultimul exemplar de Gloria pe care-l mai văd când mă mai duc pe acasă, singurul, ultimul sărut comunist, cu frecvenţe demodate şi miros pur tehnologic, de hală cu strunguri cam aşa, sărut industrial, sărutul apăsat al progresului, al viitorului luminos, o promisiune a omului nou, modern, rămasă acolo în vitrina ei ca o fată bătrână care adoarme pe un fotoliu undeva într-o cameră în care nu va intra niciodată nici un prinţ cu baterii noi pentru vibratorul lăsat la vedere pe măsuţa de cafea.   Îi uram pe toţi. Asta făceam. Umblam prin ceaţă şi uram. Eram prizonierul unui patetism banal, în care mă zbenguiam ca raţa-n apă. Doamne, dacă tot nu dai nici un semn, măcar să bem nişte tărie împreună. Voiam anestezie şi tupeu, un tupeu artificial, indus, o mână de ajutor,

 

mizeriecardio!

că altfel nu mă ştiam în stare.

 

Toamna curgea printre blocuri, pe tăcutelea, cărând nevroze şi aluviuni dinspre munte. Aş fi vrut să îmi fac cadou nişte cărţi de ziua mea, nu îmi lua nimeni nimic oricum, dar Casa Cărţii avea şi ea lacătul pus. Vechile draperii crem dormeau sub un praf şobolănesc, pe ici pe colo câte-o hârtie îndoită pe pervaz. Decrepitudine. Mort era şi încuiat castelul meu magic. O ruină ca tot ce însemna oraşul ăla, în pula mea. Librăria – ruină, combinatul siderurgic – ruină, institutul de cercetare în inginerie şi tehnică – ruină, fabrica de mobilă – ruină, fabrica de confecţii pentru export – ruină. Nimic moral în democraţie. Tot provincialul trăia din morărit-panificaţie, ca orice sătean de rând şi din bişniţa cu produse trecute peste şi de peste graniţă. Bişniţarii erau ăia cu maşini de Germania second-hand. Aveau noroc şi bananele nu le lipseau nici pe vremea Dictatorului şi Sinistrei lui Soţii. Descurcăreţii de ei. Nu ca mine. Eu nu mă descurcam deloc cu mine. Sincer, mă durea în cur, în pula mea, sincer. Mi-am luat tărie şi bomboane. Şi ţigări, şi prăjituri. Când ajung la lift, liftul blocat. Era figura clasică. Sau opriseră ăştia curentul. Nostalgicii luau lumina mai des acum, că eram pe valul democraţiei.

 

Şi, ştii, doamne,

ziceam şi urcam scările,

ştii doamne,

nu ştii nimic,

doamne dumnezeule mare,

dă-mi un semn.

În pula mea,

ia-mă cu graţie,

fă-mi ceva cald de mâncare,

dă-mi să beau ceva sfânt.

 

Şi dumnezeu nimic şi eu lipsit de morală urcam ultima oară nişte scări, oropsit, şi murdar, şi urând în stânga şi-n dreapta, de ce căcat oi fi rămas acolo, de ce n-am plecat, mă automutilam şi eram o varză supremă, un monstru excomunicat care urma să le facă alor lui o bucurie spânzurându-se chiar de ziua lui de naştere.

 

Ar fi avut un viitor strălucit.

poate ar fi spus cineva, dacă-l durea gura să spună. Aşa de florile mărului.

 

Aş fi strălucit mediocru,

i-aş fi tăiat-o de sub doi metri cubi de pământ veninos, aş fi luminat feeric la o masă de fier acoperită cu muşama made in china, bând o poşircă ordinară şi ieftină şi verde ca fierea, bombănind ininteligibil în timp ce două duzini de  muşte s-ar fi căcat pe mine, dar, o, pentru ei aş fi fost labagiul de rezervă pe care toţi s-ar fi putut baza la un moment dat în viaţa lor de rahat, băiatul salvator şi cinstit, mediocrul cuminte al provinciei, nebăgat în timpul vieţii în seamă de nici un vierme din toţi ăia invitaţi de ai mei să mă conducă pe ultimul drum şi pe urmă să meargă la pomana party, cum e omeneşte, să halească o varză cu ciolan şi-o colivă cu drajeuri maro, de cacao. Oare ăl bătrân ar mai înjura în continuare cu futu-ţi morţii mă-tii?

 

Ia zi, băi, doamne,

ar ţine-o langa aşa, cu

futu-ţi morţii

mă-tii?

 

O să-i fac un desen, să-l şochez, o felicitare de ziua mea pentru el: o bisercă întunecoasă, un priveghi demn. Văzute de sus babele, mama, lumânările la capul meu mort şi învineţit. Atmosfera solemnă şi îndurerată a fumului de tămâie coborând peste credincioşii distruşi de pierdere. Sicriul deschis şi eu întins acolo, îndepărtat şi rece. Şi deasupra mea un băiat tânăr, un băiat  bolnav şi pervers care să mi-o tragă în gură, să mă întoarcă şi să mă fută în cur, animalic, în timp ce femeile plâng şi se roagă să-mi

fie iertate păcatele,

uite,

tati,

ce

înseamnă

futu-ţi morţii mă-tii,

vizualizează şi tu,

cu creierul ăla al tău de mojic.

Futu-ţi morţii mă-tii,

tati,

de ce m-ai făcut,

boule? Ia zi,

doamne?

Ia spune,

nu spui nimic?

 

Nu a spus, dar dintr-o dată s-a ridicat ceaţa, eram pe la etajul trei când am constatat fenomenul. S-a ridicat ceaţa şi totul părea suspect de senin. Şi mi-am târşâit picioarele mai departe, pe scări şi-mi ziceam

futu-ţi dumnezeii mă-tii,

doamne,

faci să fie frumos?

Înaintam în hotărârea mea cu sufletul negru şi pe la etajul cinci am văzut ceva mai negru ca sufletul meu fluturând în dreptul geamului şi pe urmă ceva a trosnit, am auzit ceva c-a trosnit şi nu aveam cum să mă uit, că acolo geamul nu se deschidea, la cinci şi următorul pe care mă puteam uita, că era spart, era la şapte şi am urcat repede şi m-am aplecat gâfâind să văd ce şi cum şi l-am văzut, semnul grena cum începea să se scurgă pentru mine pe ciment, sub capul zdrobit al unui mustăcios.

Mihai,

futu-ţi morţii mă-tii,

ce pula mea ai făcut?

Hîmîmîmî-aaaa…m

ămîmămîm-aaaam aaaruncat

înd… ăd ăd.. îndîndîdîdîdîdî-aici

asta-îmîm ffff…..mffmfffmf…

mfăcut

hăm..ămîmîm

ămămămămî

mă

 

Pentru că era Mihai, Mihai nebunul, singurul iehovist şi retardat al cartierului, cu care mai discutam uneori despre rock, filme cu Van Damme şi dumnezeu, izolat ca şi mine, dar el mult mai băgat în carantină de ceilalţi, pentru că era iehovist, pentru că era un handicapat, un redus mintal, un autist, o ruşine pentru familie, pentru cartier şi pentru tot oraşul care se săturase, în pula mea, de martorii lui iehova.

Mihai,

futu-ţi morţii mă-tii,

tristu dracu,

ce-ai făcut?

Bă, boule,

e ziua mea

ce

dumnezeii mă-tii!

La ămîămîmulţi ani!

ădîdă-tîte-ănînînî ăpp..pula mea

ădădă..de şî..şobolan

ătîătîtî..ătrist eşti tu

ămîămîămmm..mă

tristule

în cur

căci eu ănîănîănî..nu mai ăsss..sunt

în întuneric

ci în lulululu…lumina

eternă.

 

îmi zicea ţeasta zdrobită a lui Mihai şi sângele lui grena se târa obositor spre ghenă şi ăla a fost primul semn din toate semnele nenorocirii,

 

Cum pula mea,

băi, Mihai,

imbecilu dracu

ce eşti,

să-i urezi

La mulţi ani!

cuiva

în timp ce tu,

în pula mea,

crăpi?!

ăla a fost primul semn că trebuia să asist la nenorocirea tuturor, când urcam pe scările alea, debil şi orchestrându-mi în cap propria moarte, fără să ajung la ea vreodată şi handicapatul ăla retardat cobora vertiginos şi hotărât înspre a lui şi de-atunci eu tot urc înspre o moarte la care nu mai ajung şi alţii tot coboară într-a lor, coboară din prima, fără să dea de ştire în propriul regat, ascunzându-se de ei înşişi pe când eu trebuie să le asigur îngropăciune şi slujbă şi să-i tămâiez şi să-i pomenesc

neîmpărtăşit

nespovedit

fără lumânare

fie-ţi milă şi de sufletul

păcătosului

fiul tău

depresivul acesta clinic

şi de fiica ta

alcoolică

şi de fiul tău

care s-a futut

cu-o supradoză

Doamne

ai milă de sufletul

copiilor tăi

păcătoşii

distruşii

pastilaţii

rataţii

şi toţi

triştii

din lume

care-şi fut vieţile

singuri

şi Doamne

când nu-i mai vrea nimeni

măcar tu

să îi vrei

că şi-amărâţii ăştia

sunt

copiii TĂI

 

şi să cădelniţez în jurul lor cu capul plecat şi când ridic ochii să-i văd liniştiţi în sicriu şi să ştiu că da, sunt îngropaţi ca ultimii câini, şi ce dacă, avem grijă noi şi de proastele lor suflete de căcat, eu ştiu, căci aşa a ales Dumnezeu să-mi vorbească:

Hai, dă-i încoace,

futu-te-n aripă

să te fut,

îmi trimiţi toate zdenţele,

toate javrele şi

gunoaiele,

şi

scursurile

astea,

futu-mi morţii mamii mele….

Amin!

 

Ilustraţii: Ramon Sadîc

Text: Livia Ştefan