Când eram nu știu cât de mai mic sau mai mare, acasă se strica tot. De la lustră până la mixerul ruginit din bucătărie, da’ fără mare pagubă, că aveam probleme și mai mari. Și aveam noi o Lino și un Lina, reparatoru’ și nevasta. Lino fuma pe verandă ceai verde și Lina venea să repare lustra, clanța și mixerul ruginit din bucătărie, da’ fără mare plată, că aveam instalatori mai buni. Ba chiar şi scara de la casă, uneori, o repara. Căra ciment cu basca lui Lino şi tot zidea. Mama începuse să îi zică Manolina.

Mie îmi ziceau că trebuie să fiu politicos cu toți instalatorii, da’ ce draci îmi intrau când se stricau bibelourile și, în loc să intre Lina, (care, apropo, avea față de Lino, nici nu știai cine-i cine decât după barba ei mai mare), intra un nene elegant, la cravată, cu cleștele și Picătura în mâna. Mamă, mamă, zicea mama, Lina nu se pricepe la lipit pești de ceramică pe o undiță de ceramică, lasă omu’ să-și facă treaba, mamă. Și eu o ascultam. Îl lăsam să-și facă treaba și după aia apucam câteva ouă și i le zdrobeam în țeasta cheală, ca să nu mai intre niciun alt tâmpit cu cravată la mine-n vitrină. Da, mă, mă enerva cravata aia de rahat. Toți, mai nou, folosesc cravată, chiar dacă vin cu tubu’ de Rexona și busuiocul să ne sfințească.

Lina, când repara ceva, ne cerea ceai verde. Că Lino prea îl fuma pe tot și nu mai avea ce fuma, aşa că fuma din boscheți și dădea în boala frunzelor. Nu mai ştiu cum e aia, că eram mic de tot. Trist, nu?

În fine, asta până când mi-am luat pisici. Multe pisici. Mișunau ca șoarecii, că tot n-aveam şoareci, toţi muriseră de la fumul de ceai pe care Lino îl trimitea rotocoale pe orice crăpătură din ziduri, zicea că vrea să ajungă cu fumul până în lumea de dincolo și s-o afume, că era neafumată, dar omora doar șoareci amărâți. Ieșea câte unul și cădea ca Ahile cu un rotocol de fum înfipt în călcâi. Așa ceva n-a văzut nici “Parisu”!

Și de-acum Lina venea să repare pisicile, că le mai cădea câte un ochi, câte o gheară și scârțâiau până venea reparatorul. Și Lino își fuma în continuare viața și aptitudinile de instalator. Dar, la un moment dat, i s-a terminat hârtia de răsucit și, chiar dacă mai avea ceai, nu mai putea să-l bea. Așa că mama i-a dat ce a găsit prin casă. Atunci mama a început să îi zică Linoleu. Trist, nu?

Dar fără mare pagubă, că avea probleme mai mari, cum ar fi cantitățile de ceai verde consumate și, oh-oh, iar a rămas fără ceai. Și a sunat-o pe Lina care tocmai repara o parte din pisică. Noroc că eu mereu aveam ceai, așa Lino continua să își fumeze ceaiul iar Lina și barba ei ne reparau pisicile și lustrele.

Nu zic că nu era mișto să ai femeia cu barbă la tine acasă, dă-o naibii de laudă. Nici că mă supăram prea tare că-mi terminau proviziile de ceai și șuncă din casă. Eu creșteam p-acolo cu pisicile, oricum nu mă afecta pe mine, cum nici nu m-a afectat când a căzut acoperișul, când s-a urcat pisica pe lustră să mănânce muștele din ea. Nici asta n-a fost o pagubă, tata era navigator și ne-a adus cu vaporul altă casă și am locuit în aia, dar pe Lino și pe Lina nu a avut cine să-i scoată la timp de sub casă. Bine, i-a scos cineva la un moment dat, dar nu prea mai avea rost. În fine, așa am aflat eu ce e tandrețea. Lina se lipise de o pisică de la sine, iar Lino împărțea cu ea ceai, părea că tot îi zice: pis, pis, ia și tu de fumează ceai, las-o dracului de viață că ne pierdem sensul cu ea! Tandru, nu?

(E. Sonne)