Mai întîi au intrat doi zugravi, apoi o fată înaltă și șleampătă, apoi un tip îmbrăcat ca de birou. Nea Costică și pisicul au apărut abia a doua zi, cînd terenul era pregătit. Șeful de șantier le-a explicat ce au de făcut, și-a strîns hîrtiile înșirate cu unicul scop de a mă impresiona și a plecat. Zugravii s-au pus pe treabă.

Fata nu era neapărat urîtă. Îți atrăgea atenția cît de înaltă era, apoi începeai s-o privești și descopereai că are părți foarte frumoase. Avea și un zîmbet frumos. Adunat, însă, era ceva care nu te îndemna să intri în vorbă cu ea. Cred că-și dădea seama și ea de acest lucru și, fără a fi nefericită, nici nu se străduia să pornească vorba. Cu Nea Costică semăna puțin de tot. Mult mai bine semăna cu fata dintr-un tablou de la Dana.

Reparația a durat cam zece zile. La final, pe podea se înșirau multe ziare picurate cu var, sticle de Neumarkt și pungi de pîine feliată. În aer plutea aroma de parizer. Eram atît de sătul de șantier, încît m-am grăbit să le dau banii și le-am zis că strîng singur.

Au scotocit prin toți pereții, au înlocuit toate cablurile de curent și țevile de apă. Nea Costică și zugravii erau un balet. Pînă și pisicul era în armonie cu manevrele lor. Puteai spune că au stat în mansarda mea mai mult decît mine – atît de bine se mișcau prin ea. Prin a treia zi eram deja obișnuit cu ei toți apărîndu-mi la ușă la șapte dimineața: doi hăndrălăi în salopete, Nea Costică cu pisicul și găleata cu scule și fata – întotdeauna în aceeași rochie. Fata nu făcea nimic. Fata citea. Pe toată durata, a schimbat vreo trei-patru cărți și – ce coincidență – exact aceleași cărți le descoperisem și eu într-o cutie, cînd mă mutasem. Nu i-am zis nici asta, n-ar fi interesat-o.

Cîteva zile mai tîrziu am descoperit cîteva pensule puse în diluant, într-o sticlă de bere tăiată. L-am sunat pe Nea Costică. Aș fi putut să-i sun direct pe zugravi, aveam numărul, dar ceva nu-mi dădea pace – ceva ce se acumulase și de care nu eram cu totul sigur ce e. Ne-am întîlnit în Eroii Revoluției, la metrou – acolo stătea Nea Costică. Cînd l-am întrebat de fată, am încercat să fiu cît mai natural. S-o zic, ca și cum, doar din politețe.

– Ce fată? a zis Nea Costică.

(Vlad Bolocan)