Mama a fost superbă la vîrsta mea. Eu sunt un fel de copie nereușită, o copie ce ar fi trebuit să iasă color, doar că nu și-a dat nimeni seama că aparatul a rămas fără tuș. Așa am apărut, o chestie mai spălăcită, neuniformă și șifonată. Fără contur, fără culoare. Pal ar fi un termen mai elegant, cît să mă consoleze un pic.

Mama strălucea. Avea ceva-ul ăla ce făcea bărbații să-și întoarcă gîturile și să rămînă năuciți. Îi lăsa cu un suspin și-atît, nu îndrăzneau mulți să îi adreseze un cuvînt. Pasul ei, mîndru și hotărît. Părul lung, negru, lucios, ce îl purta despletit, chipul exotic, pielea măslinie, ochii lungi ca niște migdale. Subțire, firavă ai fi zis, mîini fine, picioare lungi pornite parcă de undeva din gît și-o talie ce băga alte mame în boală. Eram mîndră, ce să mai vorbim. Și mă topeam de plăcere să ies cu ea în oraș și să observ privirile tuturor. Se îmbrăca extravagant la vremea aia. Nu vulgar! Avea tot felul de chestii ieșite din comun. Tata avea grijă de garderoba ei. La începutul anilor ‘90 își încerca talentul de fashion designer. Modelul lui, mama, se putea mîndri cu produse unicat. Din „iubita” n-a scos-o toată viața. O diviniza. Iubita. Iubita-n sus, iubita-n jos. Iubitei i-a scris versuri, iubita s-a putut bucura să fie personaj principal în romanele lui. Tot ea, firește, a fost muza nudă, iar mîna lui trasa liniile sînului pe pînza ce stăruie și azi în sufragerie.

Îmi plăcea să stau și să îi privesc discutînd pe cîte-o terasă. Ea provocatoare, cu privirea ironică. El mîndru, boem și sarcastic. Vorbeau despre lucruri ce erau peste puterea mea de a înțelege, dar nu conta. O urmăream cu cîtă eleganță prindea țigara între degete, cum trăgea fumul în piept și îl ținea acolo înăuntru clipe lungi, apoi cu capul ușor ridicat în sus și buzele țuguiate, lăsa să iasă un șirag de perle translucide ce se pierdeau în aer. Uneori, în toiul conversației, o vedeam cum își schimbă înfățișarea și mă speriam. Mai tîrziu am învățat că era un om ce simțea cu toată ființa, trăia viu. Ochii i se aprindeau și puteam vedea, ca pe ceva palpabil, avalanșa de emoții ce punea stăpînire pe ea. Și-atunci discuțiile deveneau interminabile, tata răbdător, ea insistând asupra unui detaliu. Eu, cu un suc în față, cu pai!, din care trăgeam cu băgare de seamă, să-mi ajungă pînă auzeam: mergem? Hai acasă.

Și-acum, după ce anii și-au lăsat amprenta pe chipul ei, cînd tata nu mai e, eu sunt mult prea departe, a rămas la fel de frumoasă, ochii tot i se aprind ca altădată, pasul îi este la fel de ferm, iar țigara, ei bine, țigara de care s-a lăsat de atîtea ori, o strecoară cu șarm între degete și fumul îi alunecă printre buze. Sus. Iubita. Mama.

(Sabina Yamamoto)