Stau în faţa unei icoane cu Fecioara Maria şi Pruncul, aşezată pe peretele dinspre răsărit al camerei în care stau din clasa I. Am 13 ani împliniţi, mustaţă de lapte, coşuri, un gol în stomac, degetele amorţite şi o erecţie dureroasă. Tocmai am terminat rugăciunea de fiecare seară şi hiperventilez de emoţie. Inima-mi plezneşte timpanele de parc-ar fi un toboşar la tobele altcuiva. O picătură de sudoare îşi face loc prin păr dinspre creştetul capului şi-mi umezeşte genele ochiului stâng. Clipesc lipicios, înghit ca-n deşert şi îmi apropii buzele de icoană. Încă nu ştiu dacă să pup mâna Mântuitorului sau zona inghinală a Fecioarei.

Cu o seară înainte, pe la aceleaşi ore

Termin rugăciunea. După găvăreală, mă ridic şi pup icoana. În seara asta sunt mai obosit şi o fac în fugă. Când mă îndepărtez puţin îmi dau seama ce s-a-ntâmplat. Un val de ruşine mă cuprinde şi pe loc îmi vreau deschise pământurile şi cerurile ca să mă-nghită. Îngân palid un „Iartă-mă, Fecioară” şi merg uşor către pat cu capul cuprins de febra gândurilor şi a vinei. În loc să pup mâna Mântuitorului, pupasem mai la stânga şi mai jos, acolo unde, pe sub hainele de argint, ar fi mijul Fecioarei Maria. Doamne! Ce-am făcut? Adorm cu greu în poziţie fetală, chircit de remuşcări.

În perioada aia aveam un trai religios. Ai mei divorţaseră. Tata tocmai îşi fracturase ambele picioare, iar mama vorbea rar şi nu-şi mai găsise de lucru de un an jumătate. Banca în care îşi avea bruma de economii falimentase şi basculam atâta pâine cu margarină încât, la o analiză ADN, aş fi ieşit o rudă mai apropiată de petul de cola decât de om. În plus, eram sigur că-s ultimul din generaţia mea care intrase-n pubertate. Nu sărutasem o fată, nu aveam încă prieteni şi nu-mi făcusem prima labă. În toată tăcerea aia ajunsesem să vorbesc cu Bărbosul Mare, Bărbosul Mic, Fecioara şi Arhanghelii.

Ritualul rugăciunii de seară era o constantă în structura de rezistenţă a fiecărei zile pentru un cotoi turmentat de dureri de creştere şi contrasensul vieţii.

La fiecare apus, cu temele nefăcute, mă aşezam în genunchi, spuneam Tatăl nostru, apoi aveam un monolog liber în care îmi contabilizam păcatele de şcolar şi ceream îndurare pentru cei din preajmă, de la pisoi şi verişoarele din Piteşti, până la refugiaţii din Somalia şi câinii din Hanoi.

După noaptea ce a urmat serii păcătoase, de dimineaţă, lumina şi durerea mă scot din vis. Mă ridic brusc, arcuiesc picioarele crăcănate şi mă uit speriat înspre aparatul reproductiv. Nu-nţeleg nimic şi cad pe spate cu un răsuflu uşurat de parcă s-ar fi prăbuşit un dig pe o secetă aprigă. Era digul ce-mi ţinea ascuns un lac în care lucea toată plăcerea nemaisimţită până atunci. Închid ochii şi, pe interiorul pleoapelor luminate de dimineaţă, derulez visul.

Fug – aşa cum fugeam de multe ori în visele pubertăţii – de ceva sau cineva. Culoarul trenului în care sunt se îngustează din ce în ce mai mult sau se aglomerează peste poate. Ameninţarea e aproape şi încep să strig la oameni, dar o fac în glas de peşte. Nu se aude nimic. Încep să izbesc şi să mă-mping în mulţimea de oameni care se făcuse zid de cărămidă-n în faţa mea. Mă opresc, mă uit roată şi nu mai e nimeni. Toată răsuflarea dispăruse. Prin uşa din dreptul meu, o mână cu degete lungi iese, mă prinde de încheietură şi mă trage în compartimentul curat (!!!) şi îngust cât un dulap.

– De când te-aştept. Zice femeia.
– Pe mine? Întreb mirat şi parcă mă pufneşte râsul. Cine să mă aştepte pe mine?

Dar nu-mi răspunde. Îmi atinge faţa şi mă dezbracă din priviri. La propriu. Îmi dă jos tricoul şi pantalonii cu clipitul ochilor lungi, mărginiţi de gene dese. Apoi, ca la un alt clipit, rochia-i dispare. O femeie în toată puterea tinereţii târzii stă goală-n faţa mea. Are părul căzut în bucle largi peste umeri, pielea ciupită de soare şi brăzdată de riduri subţiri. Părul intim e tuns scurt, şoldurile generoase, gleznele iuţi desenate cu vinişoare mov, iar sânii… Vai, ce sâni! Nu mari, dar plini, iar când scriu plini mă opresc, ridic palmele-n sus şi zic „plini” cu ochi-nchişi, pomeţi ridicaţi şi P-ul răspicat pornit din buze răsfrânte pe interior. Plini! Pe ei stau areole alungite puţin de timp şi sfârcuri care cer îndurare.

E făcută din Sophia Loren, profesoara de latină şi Fecioara Maria. Are mirosul unei fete de clasa a 8-a pe la jumătatea orei de sport peste care pui parfum ieftin şi mir. Dumnezeiesc. Un miros pe care încă-l mai port în căuşul nasului.

Ne iubim în picioare, aşa cum nu ştiam că se poate. Sunt sufocat de păr, ţâţe şi buze. Compartimentul e compartiment de tren doar în partea de sus. De la spătarele scaunelor în jos suntem pe buza unei stânci, la malul mării, când e prea cald. Un vânt blând şi stropii valului spart ne răcoresc picioarele şi bucile. O sorb din toţi porii cu care o ating şi-mi ostoiesc setea cu sudoarea care-mi rămâne pe dinţi când îi muşc pielea.

Nici nu ştiusem până la visul ăsta că poţi muşca sau că poţi simţi plăcut cu subsuorile şi interiorul braţelor. Dar cine mai îmbrăţişase la pielea goală pân-atunci?

Visul se topeşte şi mă trezesc în durere. E chiar durerea primului orgasm, dar cum nu ştiu ce-i aia, o cred o strânsoare din interiorul femeii şi mă-ntreb dac-oi fi supărat-o cu ceva.

Seara de la începutul istorisirii

Clipesc lipicios, înghit ca-n deşert şi îmi apropii buzele de icoană. Încă nu ştiu dacă să pup mâna Mântuitorului sau zona inghinală a Fecioarei. Rămân fixând icoana. Cum capul meu îşi trage vitaminele din margarină şi cartofi, gândul e pe măsură. Mai desfac o dată întâmplările şi le împachetez la loc. Simplu! Prind avânt dintr-un fir epic de tip cauză şi efect. Închid ochii şi pup bucuros Fecioara de-a dreptul mijului.

Icoana ar fi devenit lucioasă dacă m-aş fi ţinut de obiceiul ăsta, dar după 3 săptămâni fără rezultat am revenit la stilul clasic de pupat cele sfinte.

Prinsesem o brumă de curaj din cea mai vie-ntâmplare gustată pe netrezite. O femeie de vis tocmai făcuse dintr-un puţoi un bărbat. Mă rog, dintr-un puţoi fricos un adolescent speriat.

(text publicat inițial pe blogul lui Tibrian Cimpoeru, aici)