Intru în casă târziu. Știu că iar o să ne certăm. Am rujul întins și mi-am mânjit obrajii cu fard argintiu când m-am machiat, neîndemânatic, la metrou. Înghit cu greu și scot încet cheile din ușă, sperând că nu m-aude. Îmi scot pantofii, îi ridic cu o mână și îi împing, cu grijă, sub dulap. Pășesc încet și simt cum mi se afundă tălpile în covor. Are forme geometrice de căcat, țipătoare, și nu mi-a plăcut niciodată. Asta (și) pentru că îmi cunoaște slăbiciunile. Mai toate certurile, plânsetele, amenințările și palmele ei s-au dat pe covorul ăla, în care cred că pot să-mi văd vreo cinci fire de păr dacă mă zgâiesc destul. Mă încrunt la covor și merg în continuare, cât de încet pot, atingând în treacăt masa de sticlă și fixându-mi privirea pe cadranul ceasului cu fața lui Audrey Hepburn care atârnă la capătul holului. Mă holbez la ceas și îmi rotesc ochii în ritmul ticăitului. Îmi dau seama că m-am oprit și mă uit, fără să vreau, la ușa deschisă din fața mea – și o văd pe mama.

Stă pe fotoliu și citește o carte. O ține larg deschisă, puțin mai mult decât trebuie, îi văd unghiile roșii, perfect lăcuite, și încerc să nu mă uit la ale mele – cafenii și scorojite. Mereu mi-a spus să mi le curăț.

Sunt amețită și mă uit la cotorul cărții pe care-o citește și-mi amintesc de mâna ei osoasă, mână pe care obrazul meu drept a urât-o, mână pe care o visam, mână care-mi spunea că nu-s bine. Îmi amintesc mesajele noastre furioase care-mi băteau buricele degetelor și mail-urile lungi pe care mi le trimitea când nu vorbeam. Îmi amintesc cum am fugit de acasă și am dormit la prietenul meu. Îmi amintesc mesele în familie în care nu vorbeam și-mi amintesc cum mi-era frică. Îmi amintesc de certurile de dimineața care mă făceau să ajung la școală cu obrajii negri de la rimelul meu scurs. Îmi amintesc cum ne ascuțeam vocile împreună și cum ne aruncam cuvinte grele de care ne era rușine să ne amintim după. Îmi amintesc cât de mult m-a durut și câte semne, dinăuntru până afară, mi-au rămas. Îmi amintesc ce groază mi-a fost când o prietenă a început să-mi povestească mai departe problemele, problemele mele cu mama, care erau și sunt doar alemelealemele și doar alemele de spus. Îmi amintesc cât am plâns și câte pagini am scris, sfâșiindu-le și aruncându-le prin casă. Îmi amintesc de tabloul pe care l-am rupt pentru că-mi amintea de asta. Îmi amintesc câtă ură am simțit atunci și câtă furie.

Și atunci îmi amintesc nopțile în care dorm cu mama, când ne ghemuim, plânse, una în cealaltă și stăm lipite, respirând în același timp. Cărțile pe care mi le-a cumpărat mama. Cum mama mă mângâie pe păr. Cele trei scrisori de împăcare pe care ni le-am trimis, împachetate în plicuri și legate cu fundiță albă. Și îmi amintesc una dintre puținele dăți în care am văzut-o pe mama plângând, când m-am îngrozit. Își pierduse fratele și eu aveam 12 ani și mi-am zis atunci că o iubesc. Îmi amintesc ce frumoasă e dimineața. Cât de mult încearcă să-mi arate că nu știe să mă iubească în felul meu, dar o face. Rândurile frumoase pe care mi le-a scris. Cât de mândră e. Cât de mult muncește, cât de bine scrie. Cum face zeci de albume cu fotografii cu noi. Cum ajută oameni în fiecare zi. Discuțiile filosofice, discuțiile despre muzică, film, noi. Cum mi l-a înfățișat pe Cohen. Cum am fugit amândouă când eram în Franța și ne-am luat de mână, ca acum șapte ani.

Îmi amintesc că mereu mi-a fost greu să vorbesc despre mama, pentru că nu știu ce să spun. Ne iubim, dar nu suntem obișnuite una cu cealaltă. Stăm atât de mult împreună încât ajungem să fim distructive, gălăgioase și greoaie. Dar ne iubim atât de intens încât nu-mi pasă. Sunt slabă și rea cu ea și covorul știe și nu-mi pasă. Ea e slabă, rea cu mine și covorul știe și nu-i pasă. Suntem noi două și distructivitatea ne face să ne iubim mai mult decât orice relație normală ne-ar îngădui s-o facem. Pulsăm împreună, într-o intensitate nesfârșită care e doar a noastră.

Se uită la mine.

– Iar ți-ai rupt ciorapii?

E mama. Și suntem okay.

(Tea Nicolae)