E întuneric și ea mă strânge cu picioarele din spate. Cu ele mi-a întins mai demult un greiere pe jumătate mestecat, poleit c-o zeamă verde și vâscoasă. Nici acum nu știu dacă era sânge de greiere sau saliva ei. Dumnezeule, dragostea este, într-adevăr, oarbă. Și Kali, periculoasă și meticuloasă. Dar asta mă face s-o iubesc. Îi iubesc mâinile puternice în care ascunde doar capcane violente. Îi iubesc dinții strâmbi și curbați, mereu neliniștiți, mereu gata să zdrobească ce nu-i convine. Îi iubesc fața triunghiulară, aia pe care colegii cercetători o văd hidoasă. Îi iubesc pizda, care amenință mereu cu lichide exotice și năucitoare.

Am știut de la început că mă vrea ‒ m-am uitat în ochii ei bombați și m-am văzut mare, colorat și frumos. Antenele ei, subțiri ca firul de gută, mi-au gâdilat bărbia. De atunci a început burta mea să colcăie ca o ciorbă dată-n fiert. N-am mai vrut decât să mă prăbușesc pe spatele ei și s-o fut. S-o fut, s-o fut la nesfârșit.

M-a ținut pe uscat două săptămâni. Nu-mi ardea nici de mâncare, nici de băutură. N-am mai vrut să fac exercițiile repetitive pentru laborator. Creierul meu se încrețise, mă gândeam doar la mirosurile și mișcările ei. Înnebunisem. Mă durea tot corpul. I-am compus cântece și poezii, am omorât greieri și muște. Nu părea impresionată. Venea, își înclina capul gigantic și se holba la mine. Dup-aia pleca. Nu eram suficient de deștept pentru ea.

Dar am reușit până la urmă. Era ziua mea ‒ împlinisem nouă luni și eram zeu. Singurul care supraviețuise pizdețului din laborator. Singurul care avea, în sfârșit, drepturi egale cu omul. Toți membrii familiei mele fuseseră arși, disecați, radiați, decapitați sau otrăviți. Eu însă reușisem, învinsesem natura. Devenisem, în sfârșit, un cercetător. În ziua aia m-am căcat pe foaia de observație a doctorului și m-am ascuns într-un colț. Voiam o pauză să gândesc de capul meu.

Kali m-a văzut și a venit la mine. Trebuia să fi știut de atunci, dar eram anesteziat de farmecele ei. M-am mișcat ca un tren de mare viteză într-un pasaj. M-a plăcut și am rămas împreună.

Mai târziu am aflat de la un bondar că laboratorul era mai mare și aveam și alți frați în viață. Probabil că și ei făceau aceleași chestii ca mine. La dracu’, probabil c-aveau același gânduri ca mine. Aceleași curiozități și preocupări. Poate chiar mai deștepte ca ale mele. Și sunt sigur că ea, Kali, știa. Știa și îi futea. Ne lua curiozitățile și le malaxa în corpul ei mare și maiestuos. Pleca cu zilele din camera mea, ce altceva putea face?

Când venea înapoi, îmi reproșa că nu dau tot, că gândesc prea mult și asta strică totul. Spunea că-mi vrea sămânța din lichid, că vrea mintea din lichid. E al meu, din cauza mea curge, îl vreau pe tot ‒ așa zicea Kali a mea.

Cercetarea genetică era abia la jumătatea programului, doctorii nu descoperiseră nimic, eu eram un nimeni și ea voia să mă sece. Eram la colț cu femeia pe care o iubeam sincer. Iar ea dorea, înainte de toate, copii.

Am dat dezaprobator din braț și am sărit pe masa din laborator. I-am zis că mă întorc la lucru. A fugit după mine ‒ nu credeam că e atât de agilă, m-a ajuns imediat. Chestia asta m-a relaxat. E adevărat, Kali a fost mereu mai deșteaptă ca mine. De ce să nu recunosc? Când mi-a spart ochii, lumea s-a fragmentat în milioane de frânturi pe care înainte nu le vedeam. Am simțit plăcere când m-a jupuit de carne ca pe-un știulete de porumb.

Moartea e acum foarte aproape și în abdomenul meu dansează ceva. Sau e cineva? Aud cum curge. Și șoapta ei: „Iubitule, nu fi trist, îți promit, data viitoare vei fi mai bun”.

(Sorinne LaVise)