4 Martie

Voi scrie aici câteva lucruri pe care mi le mai pot aminti din lumea de după. Am aflat acum mult timp. Pot să zic că m-am obișnuit. Crizele zgomotoase, insomnia și coșmarurile fără sens, dar mai ales ceara de dimineață, gustul și senzația că e acolo, lângă piele, m-a învelit și tace. De ce a fost înainte, am fugit. Am ajuns să îndrăgesc puținii prieteni ce au apărut după. Prima dată a apărut dihorul albastru căruia îi plăcea să vină după mine când plecam la plimbare, de dimineață. Îi plăcea răsăritul. Apoi un fel de specie de bonsai cu picioare și mâini a venit să-mi țină companie. Au urmat fluturii și, seara, licuricii, mulți licurici care mă conduc prin întuneric și râd.

Cu fiecare lună care trecea, apărea câte un amic nou, de o altă specie și mărime. Iar, cu fiecare apariție, grădina mea zoologică se mărea, și eu întineream, cred.

7 Martie

Treceam azi pe lângă pâlcul de la marginea pădurii și i-am văzut triști. M-au întâmpinat fâlfâind monoton. M-am dus și l-am îmbrățișat pe fiecare strâns, apoi l-am rugat și pe dihorul care mă însoțea să îi mângâie. Dacă eu nu aș locui în coliba din pădure, ce ar face copacii fără cineva care să îi îmbrățișeze? Sau poate nu mai știu, nu i-am îmbrățișat, doar am urât scoarța lor sănătoasă pentru câteva clipe, când durerea scurtă m-a vizitat ca un turist care nu știe de ce mai trece prin anumite locuri. Aș fi vrut să mă apuce o criză în vecinătatea pâlcului, aș fi demonstrat cât de periculos e moșul din cocioabă.

reproducere în creion: E. Sonne

9 Martie

Enciclopedia mea veche, pe care am uitat să o returnez, mi-a sugerat astăzi să îmi cumpăr un animal de companie. Ca și cum nu aș avea deja o grădină zoologică cu creaturi mai bine înzestrate decât un papagal de la pet shop. Ca și cum dihorul meu, primul meu prieten special, nu ar fi gelos pe fiecare ins care apare. Ca și cum nu aș fi conștient de mine. Din ce în ce mai conștient de o anumită parte din mine care crește treptat și se ridică, se răsucește, o balerină în somn.

12 Martie

Mi-am impus ca asta să fie ultima mea lună de viață. Vreau să mă duc frumos, pe căldură, ca grădina mea zoologică de prieteni să supraviețuiască. Doar ea să-mi ducă mai departe existența, defectele și povestea, sau așa îmi închipui eu, că am o poveste. Într-un final, poate că ele o știu mai bine decât mine. Poate că ele mă observă mai atent și îmi pun un diagnostic mai bun decât medicii, vor ști să nu mă facă să mă simt un om de nimic. Îmi vor face plecarea mai ușoară numai existând, stând lângă mine. Eu nu am vrut să fiu părăsit, ca la sfârșitul meu să nu fie numai dihorul cu semenii lui, s-a întâmplat.

16 Martie

Jurnalul nu s-a sfârșit, nici eu, încă. Acum trec zilnic pe lângă copacii triști, acum sunt și eu trist. Am început să primesc și vizite. Indivizii cu bani din orașul de lângă pădure îmi aduc lumânări și pomelnice. În mintea lor sunt pustnicul binecuvântat. Nimeni nu laudă frumoasa mea grădină zoologică, nimeni nu duce mai departe decât prostiile pe care le spun, de parcă lumea ar avea mai mult sens când te apropii de moarte. Nu, doar pleci și devii nimeni.

Nu că înainte aș fi fost cineva.

24 Martie

Cred că nu o să visez în cea din urmă criză. Voi sta în pat întins, privindu-l speriat pe Azrail, care vine să mă înhațe. Ființele mele colorate mă vor înconjura, privindu-mă chiar mai trist decât copacii de departe. Vor promite că nu vor dispărea până când nu voi mai fi neghiobul din pădure, ci chiar pădurea. Îngerul meu va ajunge până la urmă și ne vom lua de mână ca atunci când eram copii. Ah, oh, uite că a venit mai devreme!

Dacă vrei, poți scrie chiar și în ultimul minut. Ce drăguț e Azrail că mă așteaptă. Pe mai târziu, grădină zoologică, pe mai devreme!

(E. Sonne)