Pe strada asta stă Buzatul. N-am cum să-l scot din lista de iubiți. E trecut acolo, cu liniuță. Ce rost are să mă ascund? Degeaba mi-au spus că în troacă mă mănâncă porcii. Bunică-miu își făcea listă cu femeile pe care le avea pe vremea când era marinar. Am și eu lista mea; și-am trăit ca pe vapor.

Buzatul stă pe o stradă cu o șină părăsită. Pe Liniei e-o adunătură de case, cu covoare roșii atârnate pe gard. Ziua vezi o droaie de copii. Aleargă ca niște bezmetici dar sunt supravegheați. În colț stau mame și mătuși, cu batic pe cap, colanți și capot.

Seara-i altfel. Vezi fum cum se împrăștie prin beznă, prin gunoaie și peste șină. Se aud câini lătrând de departe, la telefon se cântă ceva de ascultare și la poartă rămân doar băieții. Mai o combinație, mai o vorbă.

Buzatul. Cum să-l șterg din listă? Cum să-l uit?

Mergeam pe stradă și m-a apucat tare de braț. Ai fi zis că-mi smulge geanta și mă pocnește. N-am dat să mă apar, am simțit că-i altceva. Așa știa el să-mi vorbească. Mă simțeam un Columb mai mic pe teren proaspăt descoperit. Era frumos și sălbatic. M-a strâns de braț, m-a întrebat cum mă cheamă și m-a cerut de nevastă. La ei pe stradă totu-i simplu.

A doua zi m-a dus și acasă. Avea copil și era despărțit.

– Zâna mea, ăsta mic n-are papucei de iarnă, să mor dacă te mint!

I-am luat papuci și-a prins drag de mine. Aveam o familie nouă pe șină și-am știut că Buzatul mă vede ca fiind de-a casei. A început chiar să mă strige „fă”.

Vorbea mereu cam tare și înjura des. N-aveam niciun motiv să mă supăr. N-o zicea cu răutate. Iubeam strada, râsul fetelor de măritat, îl iubeam și pe fi-su, plus că Buzatul nu-nțelegea niciodată nimic și nici nu punea întrebări. Știam unde să-l găsesc pentru că nu era curios să plece prea departe.

Mi-ar fi plăcut să trăiesc acolo. Să-mi fac o cameră sus și s-o țin încuiată. Să am o bibliotecă, o masă unde să scriu și geamuri mari, să pot privi fumul seara. Nu mi-am dorit niciodată prea mult; doar să fiu lăsată în pace, măcar o oră-două și-apoi să mă întorc în puzderie de copii și muzică de petrecere.

Era contrast interesant; mă vindecasem de atacuri de panică și n-aveam nevoie de prea multe procese de conștiință. Traiul nostru era simplu: totul era să avem ce frige pe grătar, să-mi văd de treaba mea și să trag cu familia.

A fost un fel de pace dar n-a durat mult. Buzatul a început să mă pună la treabă mai mult decât pot duce. Femeile fac treabă în casă, gătesc și fac copii. Eu fugeam de responsabilități și-am încercat să compensez cu ceva bani dar n-a fost cu putință. În familie se dezbătea intens situația noastră. Se auzea pe la colțuri că nu-s fată de casă. Din când în când încercam să-l corectez când vorbea și mi-am luat-o peste bot. Vorba maică-mii: îmi găsesc proști ca să am în fața cui s-o fac pe deșteapta. N-am găsit prostul potrivit. În fața lui nu făceam nimic bine oricum. Nu tu copii, nu tu casă, nu tu mâncare.

Din cartier nu mai ieșeam nici eu prea des; Buzatul o făcea pe durul cu mine. Muncă și-acasă. Stăteam cu femeile la poartă.

– Fă, moldoveanco, mai ușor cu gura! N-o fă pe periculoasa cu mine!

Am încercat să mă emancipez dar n-am avut aliați între ai lui. Trebuia să tac și s-ascult, că așa face o femeie cu cap.

Ușor-ușor fumul a început să miroasă a hoit, lăutarii din telefon îmi scârțâiau cam tare în urechi, la fel și urletul de copil. Buzatul înjura mai cu foc, arunca săgeți cu ochii lui de sălbatic iar eu mă perfecționam în blesteme. Nu le-am uitat nici acum; încă le mai folosesc la nevoie.

Într-o zi m-a înjurat de morți, mi-am făcut bagajele și-am fugit pe întuneric. N-am vrut să rămână așa. Am pus mâna pe telefon și i-am arătat tot ce-am învățat.

– Arză-te-ar focu’ de jegos!

(Simona Șchiopu)