Îl vedeam trecând zilnic, mă rog, aproape zilnic, pe ulița spre Nea Ioan, piticul cu pâinea. Vasile mânca multă pâine, Vasile mânca multă pâine. Schizofrenicul din mine își lua notițe despre schizofrenicul din Vasile. Am 47 de ani, trăiesc într-un sat de pe vârful unui munte și nu știu cum e să fii homosexual, dar sunt îndrăgostit de Vasile.

Am 47 de ani de când mă străduiesc să răspund la numele ăsta și nu mai vreau să știu cum mă cheamă. Nu mai vreau să știu ce mănânc, cine vine în sat sau dacă lăptăreasa încă scuipă în sticlele de lapte pe care le vinde.

Am pictat zilnic cu iaurt de afine chipul lui Vasile. Trecea pe uliță, treceam și eu pe uliță, îi memoram pancreasul, dar îi desenam ochiul. La noi ulițele sunt toate în pantă, abia cobori fără să ieși din sat. De urcat, cu-atât mai greu, sunt oameni care nu mai pot ajunge la biserica din capătul satului, popa a făcut o strângere de fonduri ca să facă o biserică mobilă, să ajungă la orice credincios. Vasile s-a bucurat, mai ales când a auzit de strângere de fonduri. Biserica nu e încă gata, câțiva trag în jos finanțarea.

Vasile nu mă cunoaște. Nimeni nu mă cunoaște. Eu îl cunosc pe Vasile. Doar că, într-o zi, mi-a spus disperat:

– Bă Gupi, eu te cunosc.

– Și eu te cunosc, bă Vasile!

– De unde, bă?

– De la lăptăreasă, normal!

– Ce rol are lăptăreasa în viața ta?

– Unul primordial, îmi aduce laptele. Ce poate fi mai important decât laptele, doar îl înlocuiește pe ăla matern, după ce nu mai sugi la țâța mă-tii.

– Mare dreptate ai! Și acum ce facem?

– Băi, hai să ne căsătorim!

Cine-i ăsta care trece? Popa, popa cu biserica mobilă. Un fel de papamobil din scânduri, legat cu funii de clopotniță și care, cu popa de 160 de chintale cocoțat în vârf, e tras de câțiva enoriași în susul și în josul satului. Asta e, avem un sat vertical.

– Părinte, ne căsătorești?

– Ptiu, drace, face popa. Să facă.

Păcat. Eu veneam din viitor, ce o mai fi și ăla, eu îl iubeam pe Vasile, doream să mă iubească și Vasile. Dar Vasile nu mă iubea, doar voia să se căsătorească cu mine, are ipotecă pusă pe casă. La noi în sat nu știm ce e aia “din interes”.

Merg la Vasile. Vasile deschide ușa, eu îl dărâm pe Vasile. Prea mult Vasile. Deschid ochii și privesc în jur. Covorul, portretul cu iaurt, gumele scuipate de babele care s-au încumetat să se oprească să-mi explice definiția complet inutilă a familiei tradiționale.

Acum am 48 de ani și ameninț un preot cu un revolver fără gloanțe. Vasile, într-o stilată rochie de mireasă, așteaptă, așteaptă ca preotul să facă pe el și să ne căsătorească. La sat nu vor homosexuali nici morți. Mai duceți-vă dracu’.

(E. Sonne)