Secţia de poliţie era îmbrăcată toată în alb, pereţi, birou, lumina rece. Uniforma de asistentă se încadra perfect cu incinta. Iar boneta şi brâul azurii creau un triunghi amoros cu uniformele bleumarine şi cu chipiurile şi centurile sidefii. În spuma albă, ţinutele poliţiştilor trasau linii de fugă pentru un du-te-vino cumpătat şi sacadat.

Când privirea i s-a mutat din colţul unde asistenta îl privea calm, către oficiul de primire al secţiei, l-a observat pe ofiţer cum cerea lămuriri despre el. Coborî rușinat ochii  spre mâna dreaptă, care masca timid ditamai proteza-bandaj înfăşurată pe bărbăţia lui. Pătrăţoasă, proteza, cu o umflătură pe mijloc. Un fir de cremă albă se strecura pe sub halat, lângă un recipient aflat pe bancă, de unde perfuzia alăpta proteza.

– Nu pot să port pantalonii ăştia, arată ca nişte accesorii pe care le poartă băieţeii de la salon, spuse. Măcar îmi acoperă dosul, dar să se vadă proteza asta… Daţi-mi un şorţ, ceva!

– O fustă sau rochie. Aia de pe Silică, murmură asistenta.

Medicul se uită aspru spre ea şi forţat zâmbitor spre el:

– Femeile astea… de parcă ele nu folosesc Silici.

– Eu nu, se scuză asistenta. Îmi iubesc soţul şi îmi e de ajuns. N-am nevoie de Silic.

– Hei, tresări amuzat medicul, şi eu îmi iubesc soţia. Dar mă duc la salon şi am o Silică a mea. Nu prea mă uit după femei.

– Nici eu, completă imediat el.

– Asta e clar, chiţăi asistenta până îşi înghiţi respiraţia sub privirea aspră a medicului.

– Depun plângere acum, îngăimă el. Terminăm aici… şi direct la secţie!

– Da, aveţi dreptul acesta şi noi trebuie să vă însoţim, zise medicul.

– Ştiu, ştiu, se învioră pacientul imediat şi apoi căută privirea asistentei. Apucă să vadă strâmbătura ei din nas şi zâmbi satisfăcut.

 

*

Ofiţerul îl urmărea pe dispecerul aflat în spatele oficiului şi, când acesta se oprea din tastat, îi mai arunca câte o întrebare.

– Specificaţii de la spital?

– Da, să trăiţi.

– Bine, lasă formalităţile, fă-mi un rezumat că nu înţeleg de ce am fost eu trimis aici pentru ceva atât de simplu.

– Arsuri grave cu o Silică la Salonul 3B, la Mario, îl ştiţi, cred. Dispecerul aşteptă confirmarea.

– Nu frecventez astfel de saloane. Mă rog, nu o mai fac. M-am însurat cu una din fetele de acolo, de la Mario, dar de atunci nu îmi mai arde de Silice.

– Bine, zise dispecerul, şi eu la fel, cu o fată de la Mario, dar mă mai duc şi la fete acolo, şi la Silice. Fetele nu mai sunt ce au fost. Mario zice că nici nu mai rentează. Silica este atât de bine programată încât satisfacţia clienţilor este de 3-4 ori mai mare. Mie îmi face reducere mare la fete, că altfel…

– Da, mă rog, zise ofiţerul.  Auzi, dar probleme ai avut cu vreo Silică?

– Nu, eu nu, dar aud de la alţii că uneori se supra-încing. Fierbinţi, ale dracului. Pufni într-un râs care înmărmuri liniile de fugă din secţie.

Pacientul cu proteză-bandaj aruncă un ochi spre dispecer şi apoi privi spre mâna dreaptă, dând din cap cu amărăciune.

Ofiţerul se uită pieziş la dispecer, care îşi acoperi gura cu mâna dreaptă. Asistenta îl privea şi ea satisfăcută, din colţul ei, aruncând şi câte o căutătura ironică spre pacient. Ochii ei erau de un albastru fluid, iar pielea uşor creolă îi scotea buzele senzuale în evidenţă. Dispecerul îşi opri privirea asupra ei în timp ce îşi stăpânea râsul:

– Asta e bună ca o Silică, nu, domnule ofiţer?, se auzi întrebând.

– Poftim, nu înţeleg! Te-ai amuzat suficient, hai, că sunt curios ce caut aici!

– Aşa. Da. S-a ars pacientul din colţ, dar rău de tot, dar nu peste tot, doar prin părţile esenţiale… Silica cică a luat foc, e dusă deja la expertiză la centru, deci e ceva important dacă au ales direct laboratorul acela. Îi puneţi ceva întrebări, poate ne dă şi ponturi, ceva, domnule ofiţer?

– Ţi-am zis că nu-mi trebuie mai mult decât soţia, n-aş da-o nici pe o mie de Silice, ridică uşor exasperat tonul în timp ce se îndrepta spre uşa secţiei.

*

Cerul se învolburase de un violet care bătea în vineţiu. Ofiţerul se uită uşor surprins spre cer şi apoi tastă ceva în dispozitiv. Nu prea era mulţumit de ce vedea pe afişaj. O dronă, pe care se citea vizibil codul de identificare de pe carapacea încercată de bronzul timpului, se apropie de el, dar o ignoră. O dată, de două ori, de trei ori. Duse mâna la chipiu şi salută, fără a da atenţie mesajului trimis de M4n-1SH:

– Aţi fi voi, astea vechi, mai performante şi simpatice, dar cine v-a programat s-a chinuit să scoată din voi mai mult decât oameni. Prea agasante, uneori,  murmură în barbă în timp ce privirea scruta cerul de o nuanţă roşiatecă acum.

Dispozitivul îi semnala că nu citise mesajul. Un mini-copter argintiu de poliţie se apropie de el. Nemulţumirea i se citea nedisimulat pe chip şi, încruntându-se spre indicativul ABK-e6AR, dădu să verifice dispozitivul. Doar că mini-copterul rabată uşile ca două aripi de cărăbuş şi poliţistul din dreptul manşei îi strigă:

– Trăiţi, vă iau pe locul din spate şi vă duc către laborator. Nu e confortabil, dar mai toate dronele şi copterele sunt în service, că azi e toată lumea la aniversare. Dar mai repede de un sfert de oră nu găsiţi nimic.

– Fie, n-am chef să mă întorc să îl iau la întrebări pe nenorocitul acela, îngăimă ofiţerul. Aterizează, te rog!

– E cam incomod, sunteţi înalt, bine făcut, adică atletic vreau să spun, acesta e loc de copil, mai degrabă, spuse pilotul şi se ridică într-o rână ca să facă loc ofiţerului.

– Auzi, urlă ofiţerul în timp ce mini-copterul se ambala să se ridice de la pământ, ştii ceva de Silice? M-au trimis aici să anchetez un caz banal. Am şi plecat, că nu părea nimic interesant.

– Da, e groasă rău, urlă pilotul. Am auzit ceva de la şefu’ în timp ce vorbea la noi, la centru, cu cineva de la minister. Eram pe acolo şi chiar m-a întrebat de dumneavoastră. L-am auzit spunându-i ăluia că sunteţi potrivit, vă iubiţi soţia, pe care o ţineţi doar pentru Dvs.,  şi nu mai folosiţi Silice. Mă rog, acum, fără supărare, spun ce spunea el, că sunteţi destul de arogant să nu vă lăsaţi intimidat, şi că vă pasă de carieră mai mult decât de orice. Şi că sunteţi cel mai bun om pe care îl are, de departe.

– Lasă bârfa!

– Știţi că vă respect şi că m-aţi ajutat cu permisul acesta de mini-copter când am făcut-o lată.

– Bine, lasă astea. Ce dracului vrea drona asta de la mine? Privirea începu să cerceteze prin geamul murdar al copterului ca să înţeleagă ce vrea drona.

– E acelaşi indicativ M4… ceva pe acolo, îi spuse pilotului.

– Da, M4n-I… şi nu mai văd ce, de la geamurile astea. Şi vremea asta, s-a cam înroşit cerul. Bine, spune: ai mai auzit ceva din discuţia aia?

– Da, domnule ofiţer. Că Silicele se supra-încălzesc că au consum de energie sporit datorită unor implanturi care transmit date non-stop.

– Bine, dar, dacă au făcut asta, SiliComp o să fie confiscată şi toţi responsabilii trecuţi la re-educare câteva decenii. Nu sunt tâmpiţi, poate cineva le-a făcut figura şi au reuşit să le modifice nişte produse. Miroase a înscenare şi nu a act prostesc. Câştigă prea mult să se compromită. Hai să ne întoarcem.

– De aia eşti tu cel mai bun om al lui… sunteţi, domnule ofiţer, mă scuzaţi, îl întrerupse entuziasmat pilotul.

– Bă, ce vrea M4N ăsta de s-a pus în faţa noastră?

– Nu ştiu, dar comenzile nu mai funcţionează la mini-copter, se cramponă de manşă pilotul. Ne prăbuşim, urlă pilotul.  Manşa copterului nu mai reuşea să redreseze aparatul.

*

Cerul începuse să trimită săgeţi albe cu nuanţe de albastru sidefiu, iar tunetele se prelingeau dinspre înfundat spre ţipător. O săgeată se înmuie în spatele cărăbuşului cu carcasă de argint încins şi aripile acestuia se rabatară ca să dea voie celor două trupuri să atârne cu braţele spre pământ. M4n-1SH se vântura ca ameţit prin preajmă. Pilotul arăta inert, iar ofiţerul îşi lipise privirea de dispozitivul său înroşit din iarbă. Distingea, printre stropii de ploaie, câteva frânturi de cuvinte: pericol, prăbuşire, avertizare, M..n..SH, 69%, ABK… Ochii îşi chemau pleoapele să îi liniştească. Printre gene vedea silueta unei femei ce îl privea impasibil şi supus, stingându-se în depărtare. Bolborosi, cu dinţii sângerii: Silica!

(Blegguru)