Un căpitan se scufundă mereu alături de vasul lui și e bine că nu sunt eu căpitanul, pentru că vasul ăsta se duce dracului. O spărtură mare cât toate zilele de luni se cască în burta lui și se tot cască. Și o să se tot caște. O lume normală la cap ar părăsi vasul, dar asta nu-i o lume normală la cap. Asta-i lumea modei. Asta-i lumea modei, care moare, și moare, și moare, și tot moare.

Lumea modei e sublimă când vine vorba de anunţat lucruri. Jalnică, imediat ce vine vorba de aplicat. Mereu te duci la bal și știi că te duci la bal și te îndrepți spre bal, dar cumva mereu pare că sfârșești la târgul de cai. Dinți de buni se arată. Se cercetează. Se inspectează atent. Se verifică copitele și potcoavele. Potcoavele trebuie să fie noi. La fel cum trebuie să fie și căpăstrul. Nou-nouț. Coama nu trebuie să fie nou-nouță, deși așa ar fi frumos, dar trebuie să fie măcar pieptănată și mereu copitele trebuie să fie vopsite. Sau măcar curățate. Mereu târgul de cai. Mereu clop clop cu potcoavele. Mereu spâc spâc cu blițurile. Mereu dinții de buni strălucesc la spâc spâc. Mereu nechezaturi și fornăieli răutăciose.

Violeta îmi rupe șirul de gânduri pocnind din degete. Nu la mine, ci în oglindă. Violeta se fâțâie îmbrăcată într-o rochie care i se așază pe corp ca o folie de împachetat alimente și e un exemplu perfect de cal pur sânge. E aproape blondă. O aluniță mică desenată cu creionul dermatograf îi decorează buza de sus în partea dreaptă. Poartă cercei mari și strălucitori pe care nu și-i dă jos când probează haine. Husa iPhone-ului ei are forma unui cap de iepuraș cu ochii bulbucați cretin. E bronzată. E cocoțată pe tocuri de zece care, crede ea, o fac mai înaltă. Violeta e frumoasă și are un metru și șaizeci. Poate un metru și șaizeci și trei. Oricum nu e mare diferență. Dar, după cum zice ea, diferența mare e între tocurile de zece și cele de șase. Sfatul meu e că tocurile de zece nu o fac mai înaltă. O fac mai scundă. Violeta nu ascultă. Își aduce umerii în față apropiindu-și coatele. Îi plac sânii ei și are grijă să îmi spună asta. Informația ricoșează din mine în cine nu trebuie. Vânzătoarea trântește un braț de rochii, salopete, fuste, pantaloni și bluze lângă mine pe canapea și îi răspunde. E de acord. Violeta are sâni foarte frumoși. Ochii Violetei se încruntă nemulțumiți. Urechile și obrajii i se înroșesc. Vorbea cu consilierul ei de shopping. Nu că ar deranja-o atenția vânzătoarei. Dar consilierul de shopping, adică eu, trebuie să răspundă. Mai ales când vorbește despre sânii ei. Mai ales când consilierul e bărbat, iar Violeta are o misiune secretă.

Oricine nu petrece destul timp pe vasul ăsta crede că toți bărbații care îi freacă puntea zilnic se iubesc între ei. Din când în când, una din persoanele astea, care nu petrec destul timp pe vas, e o femeie. Din când în când, una din femeile astea crede că toți bărbații care sunt gay nu au cunoscut-o până atunci, de fapt, pe ea. Iar asta nu e o problemă pentru bărbații care trudesc pe vas. Decât dacă îi înghesui în cabina de probă și îți tragi bluza peste cap cu o mișcare profesionistă expunându-ți sânii în toată splendoarea lor, ca într-un muzeu al agresiunilor sexuale.

Sfatul meu e că așa ceva nu se cuvine. Violeta nu ascultă.

Buzele ei se lipesc de ale mele și limba ei își face loc peste a mea.

Rujul e cleios, iar parfumul miroase deprimant.

Sfatul meu e să nu mă pierd. Buzele Violetei se decuplează de ale mele. Mă apucă de curea ca și când ar vrea să mă folosesască pe post de valiză. Cu priceperea unui marinar călit, mă clatin, dar îmi păstrez poziția. Îi descleștez aproape fiecare deget în parte de pe curea și mă strecor afară din cabină. Violeta mă urmează tăcută cu bluza la locul ei și egoul detonat. Îi sună telefonul. Răspunde. Contemplu îndrăzneala cu care o tipă de vârsta maică-mii vrea să mă ia la un mica.

Vânzătoarea revine. Aduce POS-ul pe o tavă kitschoasă, aurită, și îl lasă pe canapeaua goală.

În general, nu car pungi pentru cliente, dar de data asta o fac. Car pungi, huse și cutii la o distanță decentă de zece pași față de Violeta. Potcoavele fac clop clop clop pe pardoseala lusturită. Coama bălaie îi saltă mândră pe cap, întoarsă cu peria la capete în bucle mari, dar calul e pleoștit și nervos.

„Little Drummer Boy” răsună pe culoarele mall-ului. Crăciunul bate la ușă în exact 20 de zile.

Reușesc să îmi fac loc într-o mână pentru telefon. Îmi verific mailul. Mimez calmul.

Ecranul luminos se mișcă în toate direcțiile și abia pot să îl stăpânesc. Fie pentru că fac asta din mers, fie pentru că tremur ca varga. Sau ca vibratorul Violetei care, după cum am aflat înainte de a părăsi zona cabinelor de probă, e de o mie de ori mai bărbat decât mine.

Ridic privirea. Violeta își folosește din mers telefonul pe post de oglindă.

Sfatul meu e că în față sunt scări rulante. Violeta nu aude. Corpul tonifiat de yoga și injectat cu colagen se ghemuiește brusc, ca într-un spectacol de dans modern, apoi o ia în jos pe scări. Își folosește la coborâre umerii, ceafa, coatele, fesele, genunchii, palmele, fața, sânii.

Ceva pocnește.

Îmi dau seama dezamăgit că sunetul a venit de la scara care tocmai s-a blocat.

Izbucnesc în râs și, în timp ce Violeta își adună toți cei un metru și șaizeci șau și șaiștrei de pe jos, evaluându-și pagubele, suflu praful de pe un plan mai vechi.

În rezoluția de anul nou o să-mi propun așa: să părăsesc vasul, să vâslesc până departe și acolo, în liniștea adâncă a oceanului, să aud caii de la bord nechezând fals, unii pe la spatele altora. Fără să știe că acum spărtura din burta vasului e mare cât o săptămână întreagă.

(Norbert Matei)