andreiDupă ce am terminat liceul m-am angajat la o covrigărie din apropierea gării de Sud. Din clasa a noua și până în a doișpea am fost un iresponsabil. Nu m-a interesat să învăț și priveam mersul la școală ca pe un bun motiv să scap de acasă. Taică-miu un bețiv notoriu, maică-mea o proastă cu facultate care stătea cu el doar pentru că n-avea suficient curaj să-și pună ordine în viață. Probabil de aici moștenirea mea genetică de mă-doare-n-cur-și-de-viitorul-meu. Aveam plasa de siguranță de acasă: un pat unde să dorm, mâncare-n maț și câțiva bani de buzunar. Îi cheltuiam pe țigări, păcănele și ieșit la cele mai ieftine bodegi din oraș. Liceul l-am terminat cu chiu, cu vai. Mila profilor și probabil teama de a mă mai avea prin liceu încă cine știe câți ani i-au făcut să mă promoveze. Bac-ul l-am luat cu șase pe linie. La mate am copiat, la română a dat taică-miu șpagă.

Prima zi de lucrat la covrigărie. Mi s-a arătat ce am de făcut, am prins repede și recunosc că am fost tentat să bag mâna în casă fără să dau socoteală. M-am abținut, bătea la ochi. Colegii mei, trei tipe trecute de 30 de ani și un gagiu tuciuriu, oameni de treabă, crescuți la țară, navetiști și angajați aici de trei ani.

Eu vindeam la geam, încasam, dădeam rest. Când nu erau clienți fumam și flegmam în fața gării cu mâinile-n buzunar și o privire agresivă.

Într-o marți a fost înnorat. Am vândut destul de bine. Șefă-miu, un șmenar plimbat prin Italia, cu ,,bemveu” negru, chelie și blugi strâmți mi-a dat niște bani în plus.

– Avans la salariu, boss?

– Nu. Așa de la mine, că te miști bine la geam. Văd că vinzi bine. Las că meriți.

– Bine, patroane. Săru-mâna.

În seara aia cu cei 50 de lei primiți am făcut cinste băieților din spatele blocului. Am ajuns acasă la patru, taică-miu încă nu venise. La șase a intrat pe ușă rupt în gură. A bătut-o pe maică-mea un pic, a încercat să se înfigă și-n mine, dar m-am prefăcut că dorm și m-a lăsat în pace.

Joi a plouat rău de tot. De obicei dimineața toți navetiștii care au patimă la pahar vin mai devreme de plecarea trenului și se ancorează la terasa Căpșunica. E chiar lângă covrigărie. Se ambalează oamenii la câteva pahare de votcă, țuică, gin sau orice altă tărie și pleacă la muncă. Înainte de tren trec pe la geamul meu. Vând bine dimineața. Sunt regele covrigilor, ce pula mea.

Am început să lucrez și-n weekend. Adică doar sâmbăta… că duminica șefu ține închis. „Cheltuim prea mulți bani pe curent pentru câțiva căcați care trec prin gară”. Mi se pare normal. Omul are stofă de biznismen. Am auzit de la una dintre colege că-n Italia boss-ul fusese la cules de căpșuni. S-a înhăitat cu fiica patronului și a combinat-o pe aia bine. A făcut-o și de bani, a lăsat-o și gravidă, după care a fugit în România. Cu banii de pe cârca macaronarei a deschis covrigăria și îi merge bine.

În fiecare miercuri pe la șapte seara trece prin fața geamului o tipă cam de vârsta mea. Brunetă, păr creț, ochi ca de cristal, verzi, lacrimă, un cur superb, început de țâțe și-un botic frumos foc. Are o față de fetișcană sinceră și finuță. Cred că face naveta la București, facultate, ceva. O urmăresc de trei săptămâni. În fiecare miercuri, fix la șapte, fix prin fața geamului. Săptămâna trecută avea blugi negri pe ea. Săptămâna asta are fustă gri, scurtă, mulată un pic. Zici că o face special să mă amăgească. Până acum nu s-a oprit să cumpere nimic.

Joi m-am simțit rău. Am băut cu foștii colegi de liceu de dracu m-a luat. Tibi, Alex, Radu și Cosmin merg la facultate. Adi și-a luat job aici în oraș, contabil. Sebastian e plecat în Anglia la soră-sa. Mă cac pe ea de facultate. Ce să fac cu facultatea? Mai rău mă complic. Fac un ban bun aici, nu mă agit, mai iese ceva-n plus când e șefu în toane bune. Plus că, mai vând un telefon, mai vând o serie de scutiri pe care le fac la imprimantă la școala de lângă blocul meu. Viață!

A venit vara. E oribil de cald la geam. Nu mă vait, dar și la colegii din spate cu cuptoarele alea pornite transpiră de i-a luat dracu. Pe șefu nu prea l-am mai văzut. De două săptămâni n-a mai dat pe la magazin.

– Aneto. Ce-i cu șefu? A murit?

-N-a murit. mă. E plecat cu niște treabă în Italia.

– Aaa, la fii-su.

– Nu știu. La fii-su, la combinat altă proastă, nu știu.

– Se descurcă bossu, n-are treabă.

– Ăhăă.

Într-o marți ajung primul la covrigărie. Descui ușa, fac o cafea, ies și aprind o țigară. Ăia trag tare la Căpșunica pe pahare. Îmi face semn nea Licsandru, om bun, mereu cumpără de la mine dimineața. Termin țigara și aștept să apară colegii. Mai am un coș de covrigi reci de aseară. Dacă-i dau pe ăștia până apar ei sunt mulțumit.

Mă uit pe geam către stația de autobuz de peste drum. Lumea se agită, vin autobuze, troleibuze, trece și tramvaiul. Se poartă fustele tot mai scurte în iunie. Nu mă plâng. Aud ușa din spate. E șefu.

– Să trăiți, boss. Ce faceți? Bine, sănătos? Nu v-am mai văzut prea des pe aici.

– Hai noroc. Da, cu treabă cu alea, tre să meargă biznissul… nah.

– Așa e, boss. Hai, fumăm o țigară? Întind pachetul deschis către el.

– Nu, nu. Hai de vino să mă ajuți să descarc ceva din mașină.

Mergem în spate, desface portbagajul. Înăuntru niște cutii din carton, greuțe. Le cărăm în spate în camera cu făină.

– Tot făină, boss? Da’ mai avem o groază.

-Da, lasă, că nu strică să avem în plus.

Pula mea. Nu mă contrazic cu el. Fumăm țigara aia de mai devreme și el pleacă. Ziua merge normal, vindem bine. Pe seară apare patronu. Salută lumea. Verifică casa. „Ați băgat bine și azi. Bine, mă”. Ne dă câte 30 de lei la fiecare, „bonus” zice el. Îi mulțumesc, fac semn de țigară.

– Da. hai să băgăm una.

– Hai. Fac și o cafea?

– Fă, da, fără zahăr la mine.

Fumăm liniștiți și vorbim de femei. Îi povestesc de gagica aia de miercuri. „Bună rău, patroane. Are un cur… să moară Nelu la gard… știi cum e? Pfoaileu!”. Șefu râde, îmi place de el când e în toane bune.

– Hai, mă ajuți cu ceva?

– Da, șefule. Ce facem?

– Hai până în spate.

Intrăm în camera cu făină și îmi face semn să luăm aceleași cutii pe care dimineața le băgasem aici.

„Păi nu-s tot alea de dimineață patroane?”. Se uită la mine și râde. „Mă, da’ ce simț al observației ai tu. Da, tot alea sunt. Hai să le băgăm în mașină”. Încărcăm și pleacă.

Două săptămâni iar nu l-am mai văzut pe patron. Se evaporase cu cutiile alea în brațe lăsând în spate un fum gros din toba bemweului și câteva vorbe de la Salam în demaraj. Vinerea asta e zi de primit salariu. Pe drum către muncă am vorbit la telefon cu bunică-mea. Din toată familia mea e singura pentru care am respect. Femeia asta m-a crescut de la doi la 13 ani, m-a învățat să merg și să vorbesc și n-a ridicat niciodată mâna la mine. Aneta, colega cu cea mai mare îndemânare la împletit covrigii, era afară și fuma o țigară. Cred că dintre toți cei de la muncă pe ea o simțeam cea mai apropiată. Îmi aducea aminte de vară-mea.. dar un pic mai deșteaptă decât ea. Aneta era chiar prima angajată a bossului, dar nu la covrigărie. Mai lucrase pentru el la un magazin 38 înainte ca biznisul cu cocă să explodeze.

– Aneta, ce-i cu patronul de dispare așa?

– Le are pe ale lui, nu-ți bate capul.

– A.. nu, nu, că nu mi-l bat. Eram doar curios.

– Lasă curiozitatea și fă-ți doar treaba, bobocule.

– Da, bine. Am și eu timp de omorât uneori și-mi fuge mintea.

Cat am fumat cu Aneta am discutat vrute și nevrute. Despre băiatul ei de zece ani, bărbac-su care-i un bețiv de mare clasă și cum a ajuns ea să se mute în oraș chiar dacă de fel era din Bârlad. M-a cam mâncat în cur și am vrut să mă scarpin așa că i-am povestit Anetei de treaba cu cutiile pe care le cărasem cu boss. Ea a stat și m-a ascultat calmă după care într-un mod foarte serios mi-a spus: „Ce face șefu e treaba lui. Nu te băga. Aduce multe lucruri acolo în spate lângă făină și le ține cu zilele uneori. Nu-ți băga nasul”. După discuție mai rău m-am aprins. Ce putea patronu’ să care în cutiile alea?

La trei zile de la discuția cu Aneta apare boss în peisaj. Destul de vesel cu un bronz frumos.

– Nu mă ajuți cu niște cutii din alea?

– Da, patroane, acum vin.

Tragem de cutii. Le punem în spate lângă sacii de făină. Sunt mai grele decât data trecută. Patronu-mi mulțumește și pleacă. Terminăm programul pe ziua aia și eu mai trag un pic de timp. Aneta pleacă ultima „Încui tu?”. „Da, da. Mai fumez o țigară și plec. Mă văd cu niște tovarăși în vreo juma de oră”. Aneta dă din cap și pleacă. Mi-au trecut multe prin cap atunci. Să îmi bag nasul sau nu, să stau potolit și să plec acasă ca-n orice altă seară, să bag mâna-n încasările de pe ziua aia. Am stat prea mult timp la cutie.

Fumez o țigară. Mă asigur că nu-i nimeni prin zonă. Arunc mucul și mă duc în spate. Aprin lumina și văd sacii de făină. Lângă cele șase cutii. Iau un cuțit și desfac banda adezivă de la una dintre cutii. Îmi tremură mâinile un pic. Desfac cutia. Înăuntru pungi cu praf alb. „Să-mi tragă Gică una cu scândura din gard”. Patronu face trafic de droguri și nu orice trafic, e din ăla greu. Mai desfac o cutie, tot pungi cu praf alb. O desfac pe a treia și pe a patra, praful ăla alb continuă să-mi zâmbească din pungile lui. Ajung la ultima cutie. Nu mai am răbdare să dai delicat banda adezivă, așa că o rup pur și simplu. Praf nu e dar din interiorul cutiei se văd multe suluri de bani. Sunt hârtii de 500 de lei aranjate frumos în pachețele. Îmi bate inima mai tare ca ritmul lui Romeo Fantastik. Fug până în zona cuptorului, în spate țin fetele niște pungi. Umplu două sacoșe cu toți banii din cutie și plec. Am uitat să și încui, mi-am închis telefonul și mă arunc în primul taxiu pe care-l văd. Șoferul are chef de vorbă:

– Ai făcut piața văd, ce pungi mari ai.

– Taci în pula mea și condu.

– Am zis și eu, bă… nu trebuie să mă iei la pulă așa, se încordează el în timp ce gonete pe bulevard.

Îi întind o hârtie de 500 de lei și îi spun să meargă repede unde am nevoie. Ajung acasă. Maică-mea e în bucătărie face nu știu ce fiertură. Mă vede agitat și tremurând. „Ce ai în plasele alea?”. N-am avut timp să-i explic totul. I-am dat una dintre plasele cu bani și i-am spus că are câteva ore să plece unde o vrea. „Lasă totul în urmă, lasă-l pe bețivul ăsta și contruiește altă viață. Ai ocazia acum la un nou start. Eu o să fiu bine și sunt sigur că și tu.”

La un an după tot ce s-a întâmplat, nu pot să zic că regret cu nimic. Am fost pe fugă trei luni și am drămuit banii până când am știut că sunt într-un loc sigur. Cursa de avion a fost lungă din România până-n Franța și apoi în Brazilia. Dar sunt bine acum, îmi convine vremea de aici, oamenii sunt prietenoși, tot cu sânge latin. Mai am un pic până să-mi deschid covrigăria din Porto Alegre. Am găsit un cartier drăguț doar cu case în care sigur o să-mi meargă bine. N-am crezut niciodată în rezoluții și promisiuni sau planuri dar prima rezoluție pe care am avut-o a fost să iau banii de lângă sacii de făină și să fug cu ei. A fost o decizie bună. Luna viitoare o aduc și pe maică-mea aici. Nu îi place în Belgia și mi-a spus „aș vrea să fiu lângă tine decât printre toți străinii ăștia.” Sper că Aneta e bine și că nu m-a dat în gât, sper că bossul n-are să mă găsească vreodată.

Mi-aș fi dorit să o cunosc pe bruneta cu păr creț și să rămân cu ea aici. Poate anul viitor asta are să fie rezoluția mea. Până atunci vreau ca lucrurile să meargă strună și-mi place să cred că sunt un rege, regele covrigilor.

(Andrei Constantinescu)