Mă trezesc din vise pe o planetă pustie
unde încrederea în tine nu moare ca să învie.
O planetă mai mare,
cu aceeași emisferă îndreptată tot timpul spre soare.
Sînt pe fîșia unde e permanent dimineață,
și cît vezi cu ochii pietre și gheață.
(Dintr-o galaxie îndepărtată,
unde legile timpului se aplică altfel,
ființe c-o viață mai complicată ca a mea trimit sonde încoace
și unele dintre ele ajung.
Curînd nivelul II pe scara Kardashev,
sfera Dyson gata într-o sută de ani
și mă urmăresc pe mine, altceva n-au de făcut.
Dar și eu, cînd pot, îi urmăresc la fel de bine pe alții.
Ca atunci, după concert,
cînd felul în care dansa lîngă scena pustie
a capsat o dimineață oarecare de restul.
Ce muzică să fi avut în căști fata pe care am vrut s-o filmez,
apoi n-am mai vrut,
iar acum nu știu cum ar fi fost mai bine?
Ziua de ieri e trecut îndepărtat pentru mine,
și în adîncul meu, îți spun, nu duce niciun drum.)
Au găsit cea mai mare structură din universul cunoscut,
lucrurile pe care-am vrut să le fac și nu le-am mai făcut.
Au încercat să înțeleagă de unde atîta materie întunecată,
n-au putut, au mers la casele lor, au lăsat-o pe altădată.
(Radu Nițescu)
Leave A Comment