Mă trezesc din vise pe o planetă pustie

unde încrederea în tine nu moare ca să învie.

 

O planetă mai mare,

cu aceeași emisferă îndreptată tot timpul spre soare.

 

Sînt pe fîșia unde e permanent dimineață,

și cît vezi cu ochii pietre și gheață.

 

(Dintr-o galaxie îndepărtată,

unde legile timpului se aplică altfel,

ființe c-o viață mai complicată ca a mea trimit sonde încoace

și unele dintre ele ajung.

 

Curînd nivelul II pe scara Kardashev,

sfera Dyson gata într-o sută de ani

și mă urmăresc pe mine, altceva n-au de făcut.

 

Dar și eu, cînd pot, îi urmăresc la fel de bine pe alții.

Ca atunci, după concert,

cînd felul în care dansa lîngă scena pustie

a capsat o dimineață oarecare de restul.

 

Ce muzică să fi avut în căști fata pe care am vrut s-o filmez,

apoi n-am mai vrut,

iar acum nu știu cum ar fi fost mai bine?

 

Ziua de ieri e trecut îndepărtat pentru mine,

și în adîncul meu, îți spun, nu duce niciun drum.)

 

Au găsit cea mai mare structură din universul cunoscut,

lucrurile pe care-am vrut să le fac și nu le-am mai făcut.

 

Au încercat să înțeleagă de unde atîta materie întunecată,

n-au putut, au mers la casele lor, au lăsat-o pe altădată.

 

(Radu Nițescu)