În ultimii doi ani am bătut străzile din Văcărești în toate direcțiile. M-am gândit la toate și la toți care am fost acolo. Oare am încercat să aflu ceva? Mă plimb și mă gândesc, asta fac de când merg singur pe străzile din oraș. Vară, toamnă, primăvară, iarnă, pe ploaie, ninsoare, ceață sau caniculă, dacă mă gândesc la mine, mă văd mergând. Cred că e o imagine pe care am ales-o pentru că o pot duce ușor. Mă gândesc la toți cei care revizitează locuri și care fac drumuri și așa încearcă să-și răspundă anilor care au trecut și care, de la un moment încolo, încep să doară. Cred că sunt niște proști, că suntem, că am învățat să primim răspunsuri. Nu e niciun răspuns, nu e nimic, sunt doar blocuri cu fațade din calciu care strălucesc în apusul soarelui, așa arată cartierul meu de când m-am mutat, în 1988. Aici nu ai ce să afli, străzile astea n-au ce să-ți răspundă, tot ce poți să faci e să înveți să pui întrebările altfel, să mergi în toate direcțiile până le epuizezi și apoi să le părăsești din nou. Te prinzi că întrebarea e boala și că dacă un povestitor ar afla răspunsurile poveștilor, atunci nu le-ar mai spune. Mă gândesc la copiii din cartier care au murit, la cei de care nu mai știu nimic, la cei plecați, la cei bolnavi și la cei pe care mai sunt, încă, acolo. Mă bucur că-i văd, fără un motiv anume.

I a ieșit din arest în primăvara lui 1999. A stat pe secție un an jumate, cercetat în stare de arest pe baza unor mandate de reținere de 30 de zile, care atunci puteau fi re-emise la nesfârșit până când, în cele din urmă, cel reținut era condamnat de tribunal, achitat sau eliberat pur și simplu de organele de cercetare, adică de poliție. Până la urmă, oricât de ciudat ar suna, dacă stăteai în arest multe luni, așa cum a stat I, cel mai bine era dacă erai condamnat. Așa, cel puțin, perioada din arest urma să-ți fie scăzută din pedeapsa primită. Altfel, puteai să stai o lună, două, trei, un an sau cine știe cât pe arest și ulterior să fii achitat sau eliberat de poliție, iar acea perioadă de detenție nu o mai recuperai niciodată, nu avea cine să-ți facă dreptate pentru că ai stat nevinovat pe secție.

Îi spuneam „pe secție”, „pe arest” sau „pe circă”. Erau celulele secțiilor de poliție și se zicea că asta era cea mai grea formă de detenție, mai rea decât orice prizonierat în penitenciar. Nu vedeai lumina zilei și stăteai tot timpul închis în celulă cu câteva paturi cu oricât de mulți alți reținuți. Aici se întâmplau bătăile cele mai violente pe care le primeau arestații, la covor sau cu sacul cu nisip ca să nu rămână urme pe corpul suspectului, torturile cu lumina în ochi la declarații sau sinuciderile cele mai multe. De la un moment încolo, la intrarea pe arest au început să le fie tăiate șireturile ca să se evite sinuciderea suspectului. I avea 13 ani când a fost arestat. L-a luat de la noi din curtea școlii, pentru că îi cerea bani, țigări și tot felu` de alte lucruri unuia R, împreună cu unu` V din Cultural care avea 21 de ani și care mai făcuse pușcărie în `91 pe Găești, pe vremea când era minor, pentru că îl omorâse pe unu` în bătaie în Big Berceni. R s-a hotărât, după mai multe luni de teroare, să se ducă la poliție și să-i denunțe pentru tâlhărie. Pe V l-a condamnat imediat, mai ales că avea și coada aia cu omorul, iar pe I l-a luat sectoristul și l-a băgat la beci, la noi, la Secția 14, unde l-a ținut un an și jumătate cu mandate de cercetare prelungite.

A ieșit într-o zi înnorată de primăvară în care nu înțelegeam foarte bine ce căutam afară, în parcul din cartier și ce urma să facem, dacă urma să plouă sau nu. La un moment dat a apărut I, aproape că nu l-am recunoscut. Dacă mă gândesc, I nu și-a revenit niciodată după acel an și jumătate pe secție, a fost un moment pe care nu a reușit să-l integreze niciodată și a rămas așa, cu o depresie pe care probabil nici acum nu știe că o are. I-au dispărut zvâcul și spontaneitatea și mintea i-a făcut atunci un salt către moarte. Era alb ca varul, slab, cu părul moale și fără culoare, buzele crăpate, slab și fără expresivitate. Unii s-au bucurat când l-au văzut, parcă s-au și dus către el, îmi amintesc că stăteam pe una dintre băncile din parc, aveam pantaloni de trening Adidas eram încălțat cu primii Kobe Bryant și aveam un tricou cu numărul 34 de la Lakers, O’Neal. Ieșisem la basket, dar cum nu am găsit pe nimeni, probabil din cauza vremii, m-am anturat cu alții și am ajuns pe această bancă unde țineam sub tălpi o minge de fotbal Mitre. Nu am lovit niciodată o minge de fotbal cu încălțări de basket, mă gândeam că le stric și oricum nu prea aveam treabă cu fotbalul. Puteam să țin pe picior, dar doar pentru că mereu mi-au plăcut trick-urile astea. I-am zis lui I: „Ce morții mă-tii ești așa alb, mă, ești bolnav ?”, iar el nici nu s-a uitat la mine și alții au început să mă înjure și să-mi spună să tac. Poate că aveau dreptate. I părea amețit și deconectat de la tot și frati-su mi-a zis că a promis că nu va mai ajunge niciodată la pușcărie. Că era propunerea lui și promisiunea pentru toată viața. A venit și mi-a tras cu piciorul lui mingea de sub tălpi și a început să o țină pe picior. Era bun la fotbal sau cel puțin juca mult. Avea trei frați, doi mai mari și unul mai mic, le plăcea fotbalul și erau un fel de spaimă a cartierului și a terenului de fotbal din spatele școlii. În ziua aia a ținut mingea pe picior pe o placă de beton și apoi s-a apucat să o șuteze într-un copac, apoi i se întorcea, apoi iar țintea copacul dintr-un alt unghi și tot așa, un timp, până când a început să reacționeze la ce se vorbea în jur, câte o expresie sau o grimasă, și, până la urmă, a cerut o țigară. De atunci s-a schimbat, nu m-am mai înțeles niciodată cu el așa cum era înainte să fie arestat.

Mă răsucesc pe partea dreaptă și pun presiune pe umărul drept care mă doare, dar nu contează, mă ridic și rămân așezat pe marginea saltelei. E aproape miercuri, beznă și parchetul umflat cât să poată scârțâi și dacă doar bate vântul mai tare printre storuri. Mă gândesc cum ar fi dacă casa ar fi pe vest și dacă ar fi după-amiază și ar intra lumina printre gratii, cum s-ar vedea asta. Aș vrea să sufle vântul și să fie și mai întuneric decât e și mă gândesc cum și când am ajuns să mă simt atât de râzgîiat în nevrozele copilăriei până la a le anula: „Știi ceva”, zic, și îmi spune „Ce ?” și eu continui: „Am terminat cu astea, cu zona asta de cum era și cum a fost și nostalgii și oraș și cum era nu știu ce și cum era nu știu cum. Cu trecutu`, am terminat cu trecutu`”. „Și ce faci ? De ce ?”, aud și răspund „Habar n-am, nu mai simt nimic, nu mai e, s-au rezolvat toate astea cu trecutu`”

A fost pariu’ ăsta la un moment dat. Într-o toamnă, prin ’93 sau ’94, stăteam în spatele școlii, la plopi, la terenul de fotbal. Terenul era pământ uscat, bătătorit, pe care se așezase un strat de câteva degete de praf și de fiecare dată când erau meciuri un nor de nisip se ridica deasupra școlii. Atunci duminicile erau mai pline decât astăzi, poate pentru că lumea rămăsese obișnuită din comunism ca duminica să iasă din apartamente și să facă activități în comunitate, să iasă în parcuri și grădini și să facă sporturi. Curtea școlii era plină duminicile. Băieții din cartier își puneau echipamentele de fotbal și veneau la teren. Erau zilele și locul unde se întâlneau toți cu toți. Într-o zi ca asta, de toamnă, când cerul era înalt, lumina de sticlă și culorile contrastau mai puternic decât în oricare altă perioadă din an, M a venit la teren și a început să ne povestească cum a pus un pariu cu unu’ „din Palat”, adică cu cineva care stătea mai mult în zona Palatului Copiilor.

Pariul era care dintre ei putea să țină de 150 de ori mingea pe picior. Cine pierdea trebuia să mănânce 150 de mici în 150 de minute. Să ții pe picior de 150 de ori nu era nici așa mult, dar nici puțin. Dacă puteai să ții 30, cel mai probabil puteai să ții și 150, 200 sau chiar 300. L povestea despre un pariu destul de tâmpit și mai mulți care erau atunci la teren au râs de el.

Nici nu știam dacă pusese L pariu’, poate auzise de el sau poate îl pusese altcineva, cine știe, dar lumea a început să vorbească imediat despre cum e să mănânci 150 de mici în 150 de minute. În povestea lui L pariul avusese loc deja, și celălalt a mâncat 150 de mici în 2 ore jumate. D, parcă era și el, a zis că 150 de mici în 150 de minute nu era atât de mult, că într-o zi el ar fi mâncat într-o oră un lighean de chiftele făcute de mă-sa.

Că erau cel puțin 100 de chiftele și că el ar putea să mănânce și 200 de mici în 150 de minute. Or fi urmat niște înjurături despre mă-sa lu’ D și niște mișto-uri și era normal să fie așa, când o dai așa cum a zis-o D. D avea doi dinți mari, încălecați, în față. Acum nu mai are niciun dinte, e bolnav de hepatita C și de SIDA și când m-am întâlnit o dată cu mă-sa mi-a zis de el că „are toate virusurile din lume, dar că în sfârșit e bine, s-a lăsat de droguri”. Asta cu „s-a lăsat de droguri” nu mă interesează, uneori mă întreb dacă și eu m-am lăsat de marfă, deși n-am mai tras de 15 ani. În fine, D e funcțional.

M-am mai întâlnit cu el, nu prea înțeleg ce spune pentru că nu are niciun dinte, dar are o stare mentală bună. Mă-sa m-a rugat mereu să mă apropii de el, că eu am reușit să mă las și să îl ajut și pe el să se lase și să-l scot din lumea aia în care umbla. Acum vreo 13 ani, când D era la pușcărie pentru tentativă de omor, că-l înjunghiase pe unu’ în casă, mi-a dat un număr de telefon să-l sun și să mă duc la el la vizită. Am întrebat-o dacă s-a mai dus cineva la el la vizită și mi-a răspuns că I se tot duce. Nu l-am sunat niciodată, l-am dat în morții mă-sii.

În orice caz, L a povestit cum a ținut el 150 de picior, că i-a fost ușor și cum au făcut după aceea un grătar pe care au prăjit 150 de mici pe care celălalt i-a mâncat. Fără pîine, povestea L, și a băut apă minerală, ca să poată să râgîie și să scoată gazele din stomac și așa să poată mânca în continuare toți micii. Mai spunea că după vreo oră, o oră și ceva, ăla ar fi vomitat, nimic altceva mai grav sau mai spectaculos de atât. Cred că lui L îi plăcea să repete numărul 150. De fapt, asta era miza poveștii. L avea vreo 17 ani atunci, mai tot timpul beat și devenea agresiv când se îmbăta. Avea fața mereu congestionată, ochii albaștri, bulbucați și sticloși și părul blond. Se îmbrăca tot timpul în trening și avea un ghiul pătrat, din aur, pe inelarul stâng. Nu-mi amintesc să-l fi văzut la fotbal.

Câțiva ani mai târziu, L și-a descoperit o boală de inimă destul de gravă și avea nevoie de un fel de transpant. A ajuns pe niște liste, dar avea de așteptat ani de zile până când să intre în operație, să apară un donator și așa mai departe. A renunțat la fumat și la băut și a devenit preocupat, îngândurat și înfricoșat. Era speriat așa cum nu-l văzusem până atunci, a început să fie deschis cu tot felul de oameni și de copii de prin cartier față de care nu avusese disponibilitate până atunci. Mi-a povestit de mai multe ori despre boala asta a lui, dar nu am reținut mare lucru. Și cândva pe la începutul anilor 2000 s-a căsătorit cu o fată care era vânzătoare la chioșcul de peste stradă.

I ieșise la fotbal în dimineața aia din vara lui ’97. A intrat pe arest câteva luni mai târziu, după ce a început școala în septembrie și după ce l-a terorizat zilnic pentru o perioadă de timp pe R. Dar chestia asta s-a întâmplat când era vacanța de vară și școala goală. Eu m-am dus pe ștrand în ziua aia, cel mai probabil, sau poate venisem prin Galați-Icoanei s-o ard cu ăștia din cartier cu care mă împrietenisem în liceu la Zoia. Nu mai știu, nu am ieșit afară în ziua aia și oricum nu ieșeam dimineața decât dacă mă duceam la ștrand. Pe la 9 sau 10 I a ieșit din casă și a pornit către curtea școlii, cu o minge jerpelită, ușoară, din vinilin, din care mai rămăsese doar camera și pe care o lua vântu’ de fiecare dată. Pe drum, prin parc, a găsit o prostituată de pe Văcărești, rătăcită, despre care copiii din cartier au povestit că avea vreo 14 sau 15 ani. Nimeni nu a știut cum o chema. I a luat-o cu el și a dus-o către curtea școlii:

– Când am ieșit afară, l-am găsit pe I, stătea pe piatră, rezemat de bara de la poarta de fotbal și-i dădea muie lu’ aia, mi-a povestit P, fratele mai mare al lui I.

– „Na, la tata, na !”, așa zicea, a mai povestit P.

După ce a venit P au mai ajuns și B și F și S și D, parcă, și au ținut-o pe fată în spatele școlii până spre după amiază. Spre seară m-am întâlnit cu P și mi-a povestit tot ce au făcut:

– Să vezi capace ce-i dădea I, omu’ credea că și-a luat femeie! Aia tot întreba cum ajunge pe Văcărești și noi îi ziceam: „Stai, fă, aici, dă-te-n morții tăi!” și, jbang, îi mai dădea I câte un capac. Zice B la un moment dat: „Linge-mă-n găoz!” și după aia se pișa la plopi acolo-n spate și făcea: „E bine să te piși după ce-ai dat la muie!”.

Am râs toată seara cu P când mi-a povestit ce făcuseră la terenul de fotbal din școală:

– A venit S de la vulcanizare, dezbrăcat, plin de negreală, avea salopeta aia de vulcanizare, direct peste piele. A traversat, a intrat în școală, s-a dezbrăcat, atâta pula de cal avea, i-a băgat-o direct în cur ! Aia urla, mă doare, mă doare: „Taci, fă !”, făcea S.

S a fost exmatriculat din școală în clasa a șasea, după ce a rămas repetent de trei ori. Maică-mea se știa cu taică-su de când erau mici, au copilărit împreună la Văcărești 206. Era un copil sărac, îmbrăcat mereu cu aceleași haine, indiferent de anotimp, care s-a angajat prima dată în clasa a șasea, când încă era elev, la chioșcul de jocuri din curtea școlii. Bătea și tortura alți copii din cartier cu ușurință și fără vreun motiv anume și îi plăcea să chinuie și să omoare animale, șopârle, cîini, pisici, orice. S a fost un prieten bun, la un moment dat, când eu eram clasa a șaptea și el nu mai era la școală, eram toată ziua împreună. Vacanța de vară ne-am petrecut-o împreună pe Ghencea, unde eu făceam antrenamente la atletism. Mereu l-am simțit cu mine, un băiat de încredere și era respectos și îi ajuta pe ai mei mereu când aveau nevoie de ceva. Pe la începutul lui 2000 a plecat din cartier și nu am mai auzit nimic de el până când s-a întâlnit cu taică-miu la o spălătorie și el mi-a povestit că S a ajuns „cel mai solid bărbat pe care l-a văzut vreodată”. Am fost curios și am mai întrebat diverși despre S și l-am căutat și pe net și am aflat despre el că are mai multe condamnări, că a intrat și ieșit din pușcărie de mai multe ori și că a urcat sus în Clanul Sportivilor.

B a plecat în Anglia, unde face tot felul de mici job-uri. Când m-am mai văzut cu el vorbea încontinuu despre femei, cocaină și MD. Despre femei pentru că îi plac, probabil, despre cocaină și MD pentru că nu ar putea să lucreze atât cât lucrează în Anglia fără ele.

Zilele trecute, în Eforie Nord, am trecut pe lângă un teren de fotbal: „Aici veneam tot timpul și ne jucam !”, mi-a spus și eu i-am zis: „Hai acolo, hai acolo !”, dar cumva ne-am amețit pe străzile înguste din Eforie și nu am mai ajuns la teren. L-am zărit cu coada ochiului, un teren de fotbal vechi, neîngrijit, cu porțile ruginite și pustiu. Toți copiii care au crescut în anii ’80 și ’90 au făcut-o pe lângă terenul de fotbal. Indiferent că jucam fotbal sau nu sau aveau vreo legătură cu meciurile, noi toți ne-am făcut mari pe terenul de fotbal, cu gropi și bările vechi și ruginite. Știu că oamenii din generația mea sunt, de fapt, niște copii singuri pe un teren de fotbal, la mijlocul lui, cu o minge în mîini cu care nu știu ce să facă. Și cu toții ducem cu noi niște traume și bucurii care s-au întâmplat la fotbal.

Stau undeva pe malul Dunării și de pe partea cealaltă văd plopii în lumina de la 7 seara. Bate vântul și frunzele mărunte se răsucesc pe toate părțile: „Mă gândeam că în copacii ăștia sunt niște demoni care clipesc”, am povestit. Acum nu mă mai gândesc la asta. Nici la școală, nici la terenul de fotbal. Și au început să-mi placă plopii și de la un an la celălalt ei devin tot mai mult copacii mei preferați. Sper că toți băieții de la mine din cartier, din Văcărești, care au fost la noi în școală și de care nu mai știu nimic, sunt cât de cât bine. Măcar să nu fi murit.

Zilele trecute am vorbit cu I. M-a găsit el. Mi-a povestit despre niște băieți de la noi din cartier care sunt, din nou, la pușcărie. Voia să ne vedem. S-a ținut de cuvânt, până acum, și nu a mai fost arestat. Poate o să mai aud de el, cine știe.

(Fiastru)