Se zice că nu-i bine cu niciun chip să adormi, nici măcar să ațipești în după-amiaza asta, când se pregătește anul vechi să plece și cel nou să vină. Că atunci, printre cei doi ani care se sfâșie unul pe altul, în somn îți poate apărea cealaltă față a destinului tău, oglindă în oglindă, și n-ai cum să-i uiți chipul odată ce l-ai cunoscut, iar sâmburele îndoielii te macină lesne apoi, și sfânt să fii, tot nu-ți dă pace.

Și Ionică știa vorba asta, dar nu-i trecuse prin gând așa serios, iar ziua nu fusese ușoară. Nici mai grea tare ca toate celelalte care trec, doar dorul din suflet nu și-l putuse ostoi, cum nu poate în nicio zi din celelalte. Și-acum privea prostit spre ea, cu zâmbetul strâmb și nelămurit.

Ce-i drept, alergase ba în stânga, ba în dreapta, întreaga zi. Ba la bucătărie spălase, ba în curte măturase, ba în odaie adunase. Și se pusese parcă și-n gândul lui Vasile o asprime mai neîndurată, de-l spurcase cu vorba pe unde-l întâlnise. Ionică-n sus, n-ai făcut aia, Ionică-n jos, n-ai făcut aia. Făcuse pe toate Ionică și nu-l mustra gândul. Da-i dădea dreptate și lui Vasile, cu capul înclinat, c-așa se cuvine.

Prin curte când măturase zăpada, de-l bătuse crivățul și-l pătrunsese la oase, atunci îl luase și dorul mai tare. Și de măicuța lui și de tăticul. Și de serile când ei trăiau, când stăteau la gura sobei și mâncau mere coapte, ei trei cu bunica Savina, așteptând să treacă anul, iar buna îi spunea istorii cu al ei, pe care el nu-l prinsese decât în povești. Cum îl cunoscuse ea după război, când trecuse pe jos prin sat, spre casa lui din altă comună, și era obosit și vesel, și ea-i dăduse o cană cu apă. Demult fusese asta, și demult se dusese bunicul, erau trei ani de când se duseseră și-ai lui, păliți de boală, și-i era doar acum mai ales de buna Savina, rămasă singură acolo în sat, dar nu fusese chip acum să-i facă măcar o vizită, așa că-i ducea doar dorul cu gândul prin crivățul ăsta și nu se plângea.

Dar mai presus de toate era ea la care se gândea și care-i alina zilele una după alta, aici, departe de sat și de buna, unde-i Vasile și bun și rău, și toți ceilalți, de la care are și vorbe bune și aspre, după cum e norocul sau rânduiala. Și spre chipul ei privea acum, ținând rama între palme. Nici nu știe cum s-a nimerit așa, cum se lăsase dus, pesemne tot alergatul din zorii zilei, crivățul aspru sau poate dorul. Și cum se așezase pe-o băncuță de piatră să se odihnească se pomenise că-i și ea alături. Nici nu tresărise, ba se și mira acum, doar o privise cu ochii mari și fericit, iar ea-i zâmbise, Ionică, am venit să te văd, și lui nu-i venea să creadă. Ai venit, Marie, chiar ai venit!? Am venit, Ionică, dar am așa o povară, pe care eu singură n-o mai pot duce și trebuie să ți-o spun și-i face tu ce crezi. De-aia am venit, că trebuie să ți-o spun, ca să știi și tu. Să știi și să înțelegi cum stă treaba. O privea uimit, era lumina ochilor lui tineri, de băietan crud, cu suflet proaspăt, și-i privea fața albă și ochii limpezi, ca de cristal, dar parcă nu de cristal, de piatră prețioasă violetă și transparentă, pe care nu știa cum s-o numească, și unul parcă bătea spre verde, iar Ionică era vrăjit și-i luă palma dreapta între palmele lui crăpate de frig și-o mângâie o clipă. Cum să se aștepte să vină ea, tocmai până aici, tocmai astăzi? Vezi tu, Ionică, am venit să-ți spun, să știi de la mine, că tu nu ești singurul. Dar Ionică nu înțelegea și-o privea prostit parcă, încă zăpăcit de frumusețea ei caldă, inumană, și de frigul tăios al crivățului de iarnă. Și nici nu știe cum s-au ridicat apoi de pe bancă și-au început să se plimbe. Dar știe cum se ținea de brațul ei și cum cerul se întunecase, dar poate doar se lăsase noaptea, iar copacii erau biciuiți de ger, schilodiți parcă, și ciori răzlețe sau poate corbi mai treceau pe deasupra scoțând strigăte ascuțite. Și el nu mai pășea, aluneca pe deasupra zăpezii, ca un abur, și ea aluneca alături de el. Ionică, să nu te superi, dar altfel nu se poate, eu nu mă pot rupe nici de unul nici de altul, tu trebuie să pricepi, și dacă vrei vorbește tu și cu el, uite, poate asta ți-ar face bine, iar Ionică nu înțelegea, cum să facă el asta, cum să vorbească cu celălalt și cine e celălalt să-i ia lui locul, ce-avea celălalt mai bun, Ionică, el era dinaintea ta, dar Ionică nu voia să înțeleagă și-l cuprinsese o tristețe surdă, ca o durere în piept, se lăsase în genunchi și icnise adânc, celălalt îi furase locul, se trezise brusc transpirat, cum se zvârcolise în așternuturi.

Odaia era rece, focul din sobă se stinsese, iar candela clipocea un ochi de ulei aprins și-atunci își amintise că așa-i, nu-i bine să adormi sau să ațipești măcar în ziua de la cumpăna dintre ani, până nu vine cel nou să stăpânească. Și-acum stătea cu ea între palme. O luase jos de pe perete și-o strângea de ramă între degetele subțiri. În vreme ce se auzea toaca, chemarea la slujba dintre ani, o sărută pe frunte și privirea-i alunecă nedumerită în jos, spre pieptul ei, spre brațele ei, spre prunc. Își încruntă privirea și-și spuse-n gând cu obidă, Marie, ce mi-ai făcut? Își trase ghetele în picioare și dădu să iasă. Nu putea să întârzie, starețul Vasile îl va certa altminteri. Din prag se întoarse și mai privi o dată icoana, luând-o în palme, zâmbind. O așeză pe masă încet, cu mîinile tremurând, cu fața întoarsă spre tăblie. Să vină odată anul cel nou, își spuse, în timp ce ieșea, făcându-și cruce.

(Horia Corcheș)